Școala Martiriului (69)

Esența canonului este să cercetezi amplitudinea răului săvârșit cu adâncimea pocăinței și să vindeci sinele bolnav cu măsura dragostei dumnezeiești. Pocăința (schimbarea minții, metanoia) face ca dragostea să nu fie una închipuită, ci, primită prin harul lui Dumnezeu, una ce preschimbă ființa până în adânc, iar iubirea face ca pocăința noastră să nu fie una încruntată, corozivă, autodistructivă, ci să aibă consistența bucuriei, a speranței, a încredințării în milostivirea lui Dumnezeu. Există în viața unui om momente de încercare a vieții sale, în care i se vădesc neputința și starea de cădere; canonul e o imagine a scării lăuntrice prin care suim, treaptă cu treaptă, din groapa păcatului spre lumina iubirii Sfintei Treimi. Canonul omului după cădere este însăși viețuirea într-o natură rezistentă voii sale, ce necesită pentru a aduce roade osteneala mâinilor și sudoarea feței (Fac. 3, 17-19). Însă tocmai această nevoință îl ajută pe om să înfrângă rezistențele interioare ale firii sale, liniștind cugetul tulburat de ispite și de pornirile pătimașe. Și precum munca, orice canon spre îndreptare poate deveni un prilej de bucurie, când, ajungând să vibreze în acordurile unui ritm duhovnicesc al simțirii, culegi roadele schimbării și statornicirii în bine, când străvezi finalitatea lui, care este reintrarea în intimitatea prezenței lui Dumnezeu.

Florin Caragiu