Sfântul
Apostol Pavel observă: „nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe
care nu-l voiesc, pe acela îl
săvârşesc” (Rom. 7, 19). Această dramatică amestecare a binelui cu răul în
firea umană i-a făcut pe unii să considere antagonismul dintre bine și rău
drept constitutiv existenței create, cu alte cuvinte să ontologizeze răul, să
profeseze un gnosticism de o factură sau alta. Este adevărat că mecanismele
inconștiente ale Căderii sunt adânc înrădăcinate în firea noastră, așa încât
orice discurs despre bine fără referire la rău pare cumva naiv și lipsit de
realism, de gravitatea conștientizării a tot ceea ce se întâmplă în jur și a responsabilității
față de mersul lucrurilor. Și totuși, viețile sfinților ne pun înainte istorii
personale în care răul e copleșit de bine, în care iese la lumină fundamentul
ontologic al firii create bune de către Dumnezeu. Însă rămâne o taină
existența pomului binelui și răului în rai. Cum poate subzista răul în paradis?
Oare odată cu căderea lor îngerii căzuți nu s-au înstrăinat de rai? Desigur,
însă memoria răului săvârșit de ei a rămas în pomul cunoștinței din paradis. Și
nu numai memoria răului săvârșit de ei, ci chiar și o memorie a răului
nesăvârșit, a răului posibil. Aduși la existență din neființă, libertatea ce ni
s-a dat conține în sine memoria binelui și răului actuale și posibile. Tensiunea
existențială dată de această memorie pe care o purtăm în adâncul ființei
noastre ca pe un pom al cunoștinței binelui și răului ține de însăși creaturalitatea
noastră, de locul de răscruce pe care îl avem, ca hotar între neant și
plinătatea dumnezeiască. Unindu-ne cu Dumnezeu, ne regăsim chipul transfigurat
de iubirea Lui atotțiitoare; înstrăinându-ne de El, ne dezactivăm în mod tragic
potențele de chip, ca absorbiți de
nimicul din care am fost aduși la ființă. În mod asemănător, în cursul oricărei
stări de bine nu trebuie să uităm că purtăm în noi acest pom al cunoștiinței,
în care subzistă memoria răului săvârșit (fie el și iertat) și posibil.
Pocăința (metanoia) presupune conștientizarea
acestui fapt și permanenta întoarcere a minții spre pomul Vieții, din care
primim harul stabilității în bine.
Florin
Caragiu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu