UPDATE: din fericire, numai jumătate din tiraj a fost tipărit, aşa că cealaltă jumătate va apărea corectată, în câteva zile. :)
Îmi cer scuze pentru erorile de tehnoredactare, motivate prin faptul că ultima parte, „sentic”, cel mai recent alcătuită, a fost ataşată si predată în grabă, sub presiunea timpului, fără o corectură riguroasă. Astfel s-au strecurat greşeli de tehnoredactare, care pot afecta calitatea textului. Comunic această erată în speranţa că cititorii mei vor relua lectura. Totodată intenţionez să fie adăugată în cel mai scurt timp o pagină de erată la sfârşitul volumului şi să fie publicată o ediţie revizuită a acestei cărţi, în timp proxim posibil.
Textul corectat al ciclului de poezii intitulat "sentic" se găseşte pe pagina mea de pe poezie.ro, accesând linkul
http://agonia.ro/index.php/poetry/13915528/Sentic_-_partea_a_V-a_a_volumului_cu_acela%C5%9Fi_nume
Iată corecturile necesare:
p. 31, par. 5, rd. 3, în loc de „încredere” trebuie „îndrăzneală”
p. 94, par. 1, rd. 11, în loc de „el ne arată, şi învârtindu-se că” trebuie şi „el ne arată, şi învârtindu-se, că”
p. 96, par. 2, rd. 7, în loc de „Henri d’Effiat de Cinq-Mais” trebuie „Henri d’Effiat de Cinq-Mars:”
p. 97, par. 1, rd 3, în loc de „taie rezistenţa oricui” trebuie „taie răsuflarea oricui”
p. 100, par. 2, rd. 8, în loc de „aripi întinse” trebuie „aripe întinse”
p. 103, par. 2, rd. 2, în loc de „tot ţine în dreapta spada” trebuie „tot cu dreapta ţine spada”
p. 106, par. 1, rd. 2, în loc de „îşi pune” trebuie „îşi puse”
p. 109, par. 1, rd. 12, în loc de „ar face, ea, hocus-pocus”, trebuie „ar face, ia, hocus-pocus”
p. 109, penultimul rând, în loc de „Ca să-i facă loc” trebuie „ca să-i facă loc”
p. 109, ultimul rând, în loc de „de loc” trebuie „deloc”
p. 112, par. 4, rd. 2, în loc de „naşul Trosselmeier” trebuie „naşul Drosselmeier”
p. 113, par. 1, rd. 5 în loc de „de unde” trebuie „pe unde”
p. 113, par. 3, rd. 4, în loc de „opera consensualităţii” trebuie „operă a consensualităţii”
p. 114, par. 1, rd. 5, în loc de „d-l-p-uri” trebuie „de-le-pe-uri”
p. 114, par. 1, rd. 5 în loc de „palatale lichide şi labiale” trebuie „palatale, lichide şi labiale”
p. 115, nota 1, rd. 1, în loc de „Piatra Scris”, trebuie „Piatra Scrisă”.
p. 118, par. 1, rd. 6, în loc de „neîmplint” trebuie „neîmplinit”.
vineri, 27 noiembrie 2009
joi, 26 noiembrie 2009
De ce "sentic"?
M-a atras acest concept, „sentic”, graţie complexităţii lui, care poate fi exploatată în cele mai diverse moduri. Calitatea emoţiei de tip sentic constă în joncţiunea instantanee, în cuprinsul ei, între sens, senzaţie şi sentiment. În mod curent, în trăirile comune, acestea tind spre disociere, nu spre unitate. Apoi, „sentic” valorifică sentimentul curăţit de încărcătura lui de resentiment, reliefând emoţia inteligibilă, contemplativă. Este vorba, după cum am precizat în asterixul anexat poeziei cu acelaşi nume, de faptul că „sentic” se referă la emoţia care nu subjugă. Iar în sensul patristicii creştine este vorba de o „simţire înţelegătoare”.
Referindu-se tot la „sentic”, marele violonist şi dirijor Yehudi Menuhin remarca însuşirea structurilor muzicale la nivelul impactului lor de a face joncţiunea instantanee între judecată şi sentiment, fără intermedierea verbalizării şi a raţiunii discursive. Cum se exercită judecata în muzică? În primul rând prin „fiat”-ul sau prin consimţământul tonal. Ne amintim de unii comentatori romantici ai lui Beethoven care au văzut în muzica acestuia legătura între morală şi tonul pur. Muzica şi în general arta modelează prnind de la participarea noastră, de la dispoziţia noastră de a vedea în chip neobişnuit anumite lucruri. În acest sens, „sentic” numeşte emoţia creatoare, emoţia creatoare de lumi, de viziuni. Ciclul „sentic” preia din muzică ideea de dezvoltare şi de fuziune a modurilor, în procesul de tranziţie a stărilor sufleteşti. În muzică, minorul şi majorul, modul trist şi cel tonic, moartea şi învierea coexistă în unitatea armonioasă a „tabloului” trăirii. Întreaga gamă a emoţiilor este potenţializată pe durata unei singure note muzicale, de aceea se spune că partea circulă întregul.
„Sentic” poate fi aplicat şi la psihologie, întrucât germenii emoţiei creatoare se regăsesc într-o atitudine general umană înclinată spre joc, spre participare dramatică, spre fantezie simulativă. Reflexul gestic simulativ este înţeles ca o participare reflexă a corpului însuşi la o lume proiectată prin fantezie şi a cărei realitate o garantează chiar această conduită neurală. Ultima secţiune a volumului „sentic”, scrisă în colaborare cu sora mea, Carmen Caragiu-Lasswell, a încercat să arate tocmai că e nevoie de o schimbare a paradigmei emoţiei pentru a produce forme vii, forme care trăiesc în artă.
Pe de altă parte, volumul „Sentic” are şi o miză spirituală mai explicită, o miză, aş zice, duhovnicească. Ciclul „sentic”, afirma dr. Clynes, cunoaşte o dezvoltare a emoţiilor într-un crescendo care culminează cu o stare de aşezare a omului în faţa Transcendenţei. Se spune că memoria muzicii nu e în urma, ci înaintea ei, nu e în trecut, ci în viitor. Sensul ei nu e resentimentul, ci devenirea pură. În orice punct al „ciclului sentic” ne-am afla, acesta este plin de tensiunea finală pe care o anunţă în chip tainic. Dacă n-ar exista această necesitate a devenirii emoţionale către un punct culminant transcendent omului, muzica s-ar opri de la primul sunet, căci n-ar mai fi motivată să continue, sau s-ar reduce la un zgomot repetitiv. În perspectiva sentic, emoţia îşi recapătă libertatea şi îşi regăseşte sensul originar, acela al motivaţiei de a fi. În sens creştin, lumea există prin motivaţia ei de a fi, adică prin iubirea lui Dumnezeu faţă de lume. Şi arta există prin motivaţia ei de a fi, căci lumea imaginată fiind creată, este o existenţă motivată uman, şi de aceea are şi forţa viziunii cu care se impune.
Referindu-se tot la „sentic”, marele violonist şi dirijor Yehudi Menuhin remarca însuşirea structurilor muzicale la nivelul impactului lor de a face joncţiunea instantanee între judecată şi sentiment, fără intermedierea verbalizării şi a raţiunii discursive. Cum se exercită judecata în muzică? În primul rând prin „fiat”-ul sau prin consimţământul tonal. Ne amintim de unii comentatori romantici ai lui Beethoven care au văzut în muzica acestuia legătura între morală şi tonul pur. Muzica şi în general arta modelează prnind de la participarea noastră, de la dispoziţia noastră de a vedea în chip neobişnuit anumite lucruri. În acest sens, „sentic” numeşte emoţia creatoare, emoţia creatoare de lumi, de viziuni. Ciclul „sentic” preia din muzică ideea de dezvoltare şi de fuziune a modurilor, în procesul de tranziţie a stărilor sufleteşti. În muzică, minorul şi majorul, modul trist şi cel tonic, moartea şi învierea coexistă în unitatea armonioasă a „tabloului” trăirii. Întreaga gamă a emoţiilor este potenţializată pe durata unei singure note muzicale, de aceea se spune că partea circulă întregul.
„Sentic” poate fi aplicat şi la psihologie, întrucât germenii emoţiei creatoare se regăsesc într-o atitudine general umană înclinată spre joc, spre participare dramatică, spre fantezie simulativă. Reflexul gestic simulativ este înţeles ca o participare reflexă a corpului însuşi la o lume proiectată prin fantezie şi a cărei realitate o garantează chiar această conduită neurală. Ultima secţiune a volumului „sentic”, scrisă în colaborare cu sora mea, Carmen Caragiu-Lasswell, a încercat să arate tocmai că e nevoie de o schimbare a paradigmei emoţiei pentru a produce forme vii, forme care trăiesc în artă.
Pe de altă parte, volumul „Sentic” are şi o miză spirituală mai explicită, o miză, aş zice, duhovnicească. Ciclul „sentic”, afirma dr. Clynes, cunoaşte o dezvoltare a emoţiilor într-un crescendo care culminează cu o stare de aşezare a omului în faţa Transcendenţei. Se spune că memoria muzicii nu e în urma, ci înaintea ei, nu e în trecut, ci în viitor. Sensul ei nu e resentimentul, ci devenirea pură. În orice punct al „ciclului sentic” ne-am afla, acesta este plin de tensiunea finală pe care o anunţă în chip tainic. Dacă n-ar exista această necesitate a devenirii emoţionale către un punct culminant transcendent omului, muzica s-ar opri de la primul sunet, căci n-ar mai fi motivată să continue, sau s-ar reduce la un zgomot repetitiv. În perspectiva sentic, emoţia îşi recapătă libertatea şi îşi regăseşte sensul originar, acela al motivaţiei de a fi. În sens creştin, lumea există prin motivaţia ei de a fi, adică prin iubirea lui Dumnezeu faţă de lume. Şi arta există prin motivaţia ei de a fi, căci lumea imaginată fiind creată, este o existenţă motivată uman, şi de aceea are şi forţa viziunii cu care se impune.
sâmbătă, 14 noiembrie 2009
Tudorel Urian şi Daniel Cristea Enache, despre un grupaj de poeme dezvoltat în cursul alcătuirii volumului "Sentic"
„Mă întreb dacă ar fi o poezie de analizat sau de apreciat, aşa, ca o incantaţie, pentru că totul pare a debuta sub forma unui poem filosofic, după care urmează o cascadă de imagini aproape suprarealiste în multe alte poeme. Multe dintre asociaţii sunt foarte surprinzătoare şi nu în linia logică în care te aştepţi să urmeze. Este limpede că există o tăietură a frazei de poet adevărat şi versurile au şi putere de imagine şi de expresie. Cred că este o poezie ce merită studiată în linişte şi recitită pentru a o putea diseca aşa cum se cuvine” (Tudorel Urian, Cenaclul de la Muzeul Literaturii, 17. 12. 2008)
„Şi pentru mine a fost o surpriză destul de plăcută şi mă bucur, uite, că în cenaclul nostru apar poeţi de care nu ştim, de care nu ştiam, şi mai tineri şi mai copţi, care au ceva de spus. Şi cred că Florin Caragiu, în mod evident, are ceva de spus. Pentru el, poezia nu este un regim al minorului, este un regim grav, al expresiei şi al meditaţiei, care este prezentă aproape în fiecare din texte. Tudorel vorbea foarte bine despre un poem aşa-numit filosofic. Toate textele lui sunt meditative, pun probleme, joacă, după părerea mea, şi în planul substanţei şi în planul expresiei. Aş cita nişte versuri care mi-au plăcut în mod deosebit: „iar timpul e o înţepătură de ac ce trage cu sine/ prin pielea lor tăbăcită un fir de sânge închegat”; „lipesc o bucată de atrii/ pe visul aruncat în sus la prima cădere”. Versurile lui au ceva enigmatic, spun sau sugerează mai mult decât stă scris pe hârtie, ceea ce, iarăşi, este un sindrom de poezie autentică. „Numele tău e un ochi ascuns în mine, ori de câte ori/ mă trezesc aruncat la fiare de o lumină blândă”; „te uiţi cum mâncarea iese din inerţie şi îţi străluceşte/ în gura flămândă, în timp ce te arunci la pământ”; „noaptea a supt laptele din tulpini”; „patria se împarte în bucăţi de privire”; „din războiul acesta nu vom ieşi cu trofee, / ci cu ştiinţa plutirii”; „pielea tăiată mai sus de claviculă/ îi ajută pe cei înecaţi în propria voinţă/ să poată respira// din pânza unui tablou viu”. Sigur că la o a doua lectură, mai atentă, o să găsim şi alte lucruri bune.
Mi se pare că avem aicea şi un risc. Poemele sunt puţin destructurate, joacă puţin centrifugal, se duc în prea multe direcţii. Nu există o gradaţie, începutul şi sfârşitul şi mijlocul şi părţile sunt la un acelaşi nivel de tensiune. După părerea mea, cred că ar trebui să-ţi construieşti textele puţin mai dramatic, mai dens, cu o mai mică dispersare în direcţii diferite, să fie puţin mai centripete, să-ţi alegi o imagine dominantă şi să-ţi plasezi restul în registrul ei. Cumva versurile nu coagulează, nu se încheagă împreună, ci fiecare stabileşte o secvenţă care are legături mai firave cu celelalte. Şi cu această observaţie cred că poţi fi chiar un poet foarte bun, nu numai la nivelul acestei generaţii, ci şi la nivelul poeziei scrise după ’89.
Se dovedeşte încă o dată stupiditatea tezei conform căreia scriitorii tineri, poeţii şi prozatorii, nu au proiecte majore şi nu au încredere în posibilităţile literaturii. Se spun despre literatura tânără tot felul de grozăvii, că nu există proiect, nu există miză, că [scriitorii tineri] nu au percepţia trecutului, că nu au sentiment religios, că totul este numai sex şi dezmăţ şi visceralitate şi corporalitate şi abjecţie. Tot ce am ascultat la cenaclu aici, 90 la sută din ce am ascultat, nu intră în această schemă caricaturală. Şi vedem de la o şedinţă la alta cât de diferiţi sunt aceşti poeţi. Nu fac parte dintr-o aceeaşi pagină de caiet sau de manual, aşa cum ce scrie Florin Caragiu e complet diferit de ce scrie Cătălina Cadinoiu sau Aida Hancer sau domnul acesta simpatic pe care l-am văzut la premii şi a citit nişte versuri foarte interesante, Adrian Diniş. Vedem live, ascultăm texte şi texturi complet diferite una de cealaltă. Şi asta ne ajută să vedem până la urmă polifonia şi diversitatea, varietatea acestei generaţii.
Eu îl felicit pe Florin Caragiu pentru nivelul textelor lui şi aştept să le îmbunătăţească, nu neapărat la sugestiile mele, şi poate va citi peste o vreme, peste câteva luni, un ciclu nou, nu?, invitaţie valabilă pentru toţi ceilalţi cititori ai cenaclului” (Daniel Cristea Enache, Cenaclul de la Muzeul Literaturii, 17. 12. 2008).
„Şi pentru mine a fost o surpriză destul de plăcută şi mă bucur, uite, că în cenaclul nostru apar poeţi de care nu ştim, de care nu ştiam, şi mai tineri şi mai copţi, care au ceva de spus. Şi cred că Florin Caragiu, în mod evident, are ceva de spus. Pentru el, poezia nu este un regim al minorului, este un regim grav, al expresiei şi al meditaţiei, care este prezentă aproape în fiecare din texte. Tudorel vorbea foarte bine despre un poem aşa-numit filosofic. Toate textele lui sunt meditative, pun probleme, joacă, după părerea mea, şi în planul substanţei şi în planul expresiei. Aş cita nişte versuri care mi-au plăcut în mod deosebit: „iar timpul e o înţepătură de ac ce trage cu sine/ prin pielea lor tăbăcită un fir de sânge închegat”; „lipesc o bucată de atrii/ pe visul aruncat în sus la prima cădere”. Versurile lui au ceva enigmatic, spun sau sugerează mai mult decât stă scris pe hârtie, ceea ce, iarăşi, este un sindrom de poezie autentică. „Numele tău e un ochi ascuns în mine, ori de câte ori/ mă trezesc aruncat la fiare de o lumină blândă”; „te uiţi cum mâncarea iese din inerţie şi îţi străluceşte/ în gura flămândă, în timp ce te arunci la pământ”; „noaptea a supt laptele din tulpini”; „patria se împarte în bucăţi de privire”; „din războiul acesta nu vom ieşi cu trofee, / ci cu ştiinţa plutirii”; „pielea tăiată mai sus de claviculă/ îi ajută pe cei înecaţi în propria voinţă/ să poată respira// din pânza unui tablou viu”. Sigur că la o a doua lectură, mai atentă, o să găsim şi alte lucruri bune.
Mi se pare că avem aicea şi un risc. Poemele sunt puţin destructurate, joacă puţin centrifugal, se duc în prea multe direcţii. Nu există o gradaţie, începutul şi sfârşitul şi mijlocul şi părţile sunt la un acelaşi nivel de tensiune. După părerea mea, cred că ar trebui să-ţi construieşti textele puţin mai dramatic, mai dens, cu o mai mică dispersare în direcţii diferite, să fie puţin mai centripete, să-ţi alegi o imagine dominantă şi să-ţi plasezi restul în registrul ei. Cumva versurile nu coagulează, nu se încheagă împreună, ci fiecare stabileşte o secvenţă care are legături mai firave cu celelalte. Şi cu această observaţie cred că poţi fi chiar un poet foarte bun, nu numai la nivelul acestei generaţii, ci şi la nivelul poeziei scrise după ’89.
Se dovedeşte încă o dată stupiditatea tezei conform căreia scriitorii tineri, poeţii şi prozatorii, nu au proiecte majore şi nu au încredere în posibilităţile literaturii. Se spun despre literatura tânără tot felul de grozăvii, că nu există proiect, nu există miză, că [scriitorii tineri] nu au percepţia trecutului, că nu au sentiment religios, că totul este numai sex şi dezmăţ şi visceralitate şi corporalitate şi abjecţie. Tot ce am ascultat la cenaclu aici, 90 la sută din ce am ascultat, nu intră în această schemă caricaturală. Şi vedem de la o şedinţă la alta cât de diferiţi sunt aceşti poeţi. Nu fac parte dintr-o aceeaşi pagină de caiet sau de manual, aşa cum ce scrie Florin Caragiu e complet diferit de ce scrie Cătălina Cadinoiu sau Aida Hancer sau domnul acesta simpatic pe care l-am văzut la premii şi a citit nişte versuri foarte interesante, Adrian Diniş. Vedem live, ascultăm texte şi texturi complet diferite una de cealaltă. Şi asta ne ajută să vedem până la urmă polifonia şi diversitatea, varietatea acestei generaţii.
Eu îl felicit pe Florin Caragiu pentru nivelul textelor lui şi aştept să le îmbunătăţească, nu neapărat la sugestiile mele, şi poate va citi peste o vreme, peste câteva luni, un ciclu nou, nu?, invitaţie valabilă pentru toţi ceilalţi cititori ai cenaclului” (Daniel Cristea Enache, Cenaclul de la Muzeul Literaturii, 17. 12. 2008).
vineri, 6 noiembrie 2009
prim Semnal: SENTIC - noul meu volum de versuri, ce va fi lansat la ed. Vinea, în cadrul Târgului de Carte Gaudeamus
.jpg)
În data de joi, 26 noiembrie 2009, orele 18,00-19,00, la Standul Editurii Vinea: 44 – Pavilionul 17, va avea loc lansarea noului meu volum de poezie intitulat Sentic. În acelaşi interval de timp se va lansa la editura Vinea şi volumul de versuri al poetei Eliza Macadan, intitulat În autoscop.
Pe lângă criticii care vor vorbi despre poezie, aşteptăm să fim onoraţi la lansare de prezenţa actriţei Manuela Hărăbor şi a actorului Cristi Iacob, care vor recita din poezii.
"Poezia din Sentic pierde din hieratismul volumului anterior al autorului, căpătând mai multă flexibilitate, intimitate. (...) Poezia este densă, cu o mişcare moderată, cu ascunzişuri, cu o frumuseţe care trebuie căutată".
Paul ARETZU
"În Sentic, Florin Caragiu actualizează gestul ritualic în miezul unei lumi plămădită parcă din principii contrare naturii lui. Cântecul, un fel de a fi al rostirii, e în pericol de a se neantiza, pentru că nu e susţinut prin cuvinte. Mai întâi e cântec bolborosit. Comunică ceva, dar mesajul pare bruiat încă de la început. Şi atunci, cum ar putea poetul să refacă armonia pierdută dintre sine şi lume, altfel decât privind-o cu înţelegere, altfel decât reînvăţând semnificaţia lucrurilor simple?"
Şerban AXINTE
"Ce acrobat poetic! Mereu în formǎ maximǎ! Schimbǎ ringul, variazǎ jocul de picioare, doar croşeele sunt cam aceleaşi. Poemele din Sentic s-au mai extins, mai ales pe orizontalǎ, s-au mai relaxat, au mai luat ceva balast. Din ce în ce mai contemporan, poetul menţine doar unele simboluri ale dragostei creştine: soarele, inima, drumul etc. Strategia: modernizarea continuǎ a formei şi rafinarea aceluiaşi conţinut.
Altfel, e mereu plin de surprize. Produce acum şi poeme simfonice, instrumentaliste. Omul creştin orfic, artist pânǎ-n dinţi, venind din cartier, este eroul lui Florin Caragiu. Un aristocrat popular şi un cǎlugǎr cenaclist. Paradoxal şi prin asta foarte viu".
Felix NICOLAU
"Sentic marchează deplina maturitate a unui poet român remarcabil. Prin această carte Florin Caragiu intră, nu am nici o îndoială în această privinţă, în competiţie onestă cu tot ceea ce s-a creat mai valoros în poezia ultimului deceniu la noi. Discursul lui este unul care se dovedeşte a fi, în sens estetic, fericit complicat. Zone de limpezime de cristal stau în coasta unor „blocuri” textuale masive unde germinează durerile fără leac. Gesturi diafane se complică organic în zone în care agonia inimii lumii noastre cea de toate zilele este regină întunecată şi neînduplecată.
Florin Caragiu vrea mult pentru că poate mult. Majoritatea poemelor sale sunt, concomitent, îmbrăţişare şi ciocnire de sensuri multiple, nu o dată nu numai disparate, ci chiar adverse unele faţă de altele. Pretutindeni însă este perceptibilă o concentrare pregnant personală a sinelui, care devine marcă a unei sensibilităţi profunde şi recognoscibile. Florin Caragiu este de la un capăt la altul al volumului său Florin Caragiu. Este, în fond, izbânda majoră a oricărui poet care contează (şi pe care se poate conta) şi pentru care poezia a devenit nu unul din modurile posibile de a fi, ci unicul mod de a fi".
Nicolae TZONE
"Florin Caragiu se prezintă – în Sentic – ca un surprinzător poet postdouămiist. Deşi a frecventat Cenaclul Euridice, el s-a ferit să practice poetica minimalistă, propunând un tonus destins, fără derapajele visceralizante specifice generaţiei sale. Discursul acestui poet autentic se caracterizează printr-o sobră surdinizare stilistică, deşi nu lipsesc acele energii lingvistice dejective atribuite de obicei douămiismului canonic. În straturile de profunzime ale textului se notează o „transfuzie” mistică firească, fără să distoneze în acest context receptiv atât de heteroclit. Sunt convins că despre Florin Caragiu se va mai vorbi de acum înainte, aşa cum se cuvine".
Marin MINCU
Vă aştept pe toţi cei interesaţi la lansare!
miercuri, 4 noiembrie 2009
Grupaj de poezii publicat în Revista "Convorbiri Literare"
trei şi jumătate
e frig şi se apropie dimineaţa. nu lupt cu răul, sunt prea tăbăcit
de tristeţea caişilor tăiaţi. liniştea cu care privesc beţigaşele plutitoare
lasă în mine frica de venirea ta neaşteptată. sunt gata să lupt
înainte de a adormi, dar nicio provocare nu ajunge până aici. lupt
pentru tine, pentru negrul de fum cheltuit cu zgârcenie.
mă retrag atunci când victoria mă năuceşte. abia atunci văd
cât am pierdut dintr-o răsuflare şi înţeleg că lucrurile îmi scot
la suprafaţă gândul. apa ţine minte rotirea constantă
şi vidul rămas la plecarea ta subită. o beau cu aceeaşi sete
cu care mă lovesc de cuvinte, când sprijinul se retrage
şi îngrop în grădină imaginea ta, pentru mai târziu,
când n-o va mai ameninţa lepădarea. mă îmbrac încet,
păstrând intactă căldura buzelor. nu mă auzi, dar te porţi
ca şi cum ai asculta un îndemn venit de aproape. şi noi acum
suntem la sute de kilometri distanţă, dar e bine să ai spaţiu
când iubeşti. numărul nu calculează decât forţa izbirii
de parapeţi, când trupul este deja pe jumătate în pământ
şi numai cântecul ce iese din el te ţine în viaţă.
expediţie
dimineaţa,
ferestrele sunt cabrate pe ochii tăi,
dornici de o mănuşă
care să scoată din sobă
hărţile teritoriilor cucerite.
e mai simplu să porneşti o expediţie
decât să alungi vise.
ele te mişcă în cerc
şi te scutură de cuvinte,
însă tu îţi acoperi umerii
şi cu graţie deturnezi lucrurile
spre o grădină în care timpul
nu are tăieturi.
lumea aceasta e a ta
şi te vrea elice,
trupul nu-i al tău
şi înghiţi lumină
cu primul salt în gol.
te opreşti în aer
şi guşti din miezul copacilor
cât e nevoie
pentru a rezista accidentelor.
Dumnezeu te scoate din ele
cu o durere care dizolvă deznădejdea.
rugăciunea e cuţitul ce ne păstrează forma,
când ieşim afară
prin oraşul pierdut în ceaţă.
transplant
măreţia omului este atât de vizibilă,
încât ea rezultă din însăşi mizeria lui
(B. Pascal, Pensées, II, 8)
oriîncotro mă îndrept,
pe bulevardul încins în care oamenii trec unul pe lângă altul
fără să se cunoască,
singura formă de atracţie
rămâne o înclinare insesizabilă a capului.
mă gândesc cum fiecare dintre aceştia
ar putea să se ciocnească întâmplător de mine
şi să mă cheme pe nume
în felul unui dumnezeu ce-şi descoperă chipul.
le sunt tot mai îndatorat
cu fiecare zbatere care îmi vorbeşte de tine,
cum aminteşte copilul de mamă.
am învăţat să pierd şi jocul e atât de frumos,
încât numai un sacrificiu îl face să nu se termine,
în intersecţiile în care aşteptarea nu are preţ
şi hainele de piele alunecă de pe oase.
dar nu mă îndrept nicăieri,
pentru că Dumnezeu creează un spaţiu inseparabil
din punctele de întoarcere.
în general, îndrăgostiţii prelungesc,
prin diverse tertipuri, petrecerea împreună,
pentru că nu vor să se elibereze
şi văzul e un transplant de lumină
ce salvează corpul de culorile murdare
din paletele părăsite ale maeştrilor.
(poezii de Florin Caragiu)
Grupaj apărut în Revista „Convorbiri Literare”, iulie 2009, nr. 7 (163), p. 53.
e frig şi se apropie dimineaţa. nu lupt cu răul, sunt prea tăbăcit
de tristeţea caişilor tăiaţi. liniştea cu care privesc beţigaşele plutitoare
lasă în mine frica de venirea ta neaşteptată. sunt gata să lupt
înainte de a adormi, dar nicio provocare nu ajunge până aici. lupt
pentru tine, pentru negrul de fum cheltuit cu zgârcenie.
mă retrag atunci când victoria mă năuceşte. abia atunci văd
cât am pierdut dintr-o răsuflare şi înţeleg că lucrurile îmi scot
la suprafaţă gândul. apa ţine minte rotirea constantă
şi vidul rămas la plecarea ta subită. o beau cu aceeaşi sete
cu care mă lovesc de cuvinte, când sprijinul se retrage
şi îngrop în grădină imaginea ta, pentru mai târziu,
când n-o va mai ameninţa lepădarea. mă îmbrac încet,
păstrând intactă căldura buzelor. nu mă auzi, dar te porţi
ca şi cum ai asculta un îndemn venit de aproape. şi noi acum
suntem la sute de kilometri distanţă, dar e bine să ai spaţiu
când iubeşti. numărul nu calculează decât forţa izbirii
de parapeţi, când trupul este deja pe jumătate în pământ
şi numai cântecul ce iese din el te ţine în viaţă.
expediţie
dimineaţa,
ferestrele sunt cabrate pe ochii tăi,
dornici de o mănuşă
care să scoată din sobă
hărţile teritoriilor cucerite.
e mai simplu să porneşti o expediţie
decât să alungi vise.
ele te mişcă în cerc
şi te scutură de cuvinte,
însă tu îţi acoperi umerii
şi cu graţie deturnezi lucrurile
spre o grădină în care timpul
nu are tăieturi.
lumea aceasta e a ta
şi te vrea elice,
trupul nu-i al tău
şi înghiţi lumină
cu primul salt în gol.
te opreşti în aer
şi guşti din miezul copacilor
cât e nevoie
pentru a rezista accidentelor.
Dumnezeu te scoate din ele
cu o durere care dizolvă deznădejdea.
rugăciunea e cuţitul ce ne păstrează forma,
când ieşim afară
prin oraşul pierdut în ceaţă.
transplant
măreţia omului este atât de vizibilă,
încât ea rezultă din însăşi mizeria lui
(B. Pascal, Pensées, II, 8)
oriîncotro mă îndrept,
pe bulevardul încins în care oamenii trec unul pe lângă altul
fără să se cunoască,
singura formă de atracţie
rămâne o înclinare insesizabilă a capului.
mă gândesc cum fiecare dintre aceştia
ar putea să se ciocnească întâmplător de mine
şi să mă cheme pe nume
în felul unui dumnezeu ce-şi descoperă chipul.
le sunt tot mai îndatorat
cu fiecare zbatere care îmi vorbeşte de tine,
cum aminteşte copilul de mamă.
am învăţat să pierd şi jocul e atât de frumos,
încât numai un sacrificiu îl face să nu se termine,
în intersecţiile în care aşteptarea nu are preţ
şi hainele de piele alunecă de pe oase.
dar nu mă îndrept nicăieri,
pentru că Dumnezeu creează un spaţiu inseparabil
din punctele de întoarcere.
în general, îndrăgostiţii prelungesc,
prin diverse tertipuri, petrecerea împreună,
pentru că nu vor să se elibereze
şi văzul e un transplant de lumină
ce salvează corpul de culorile murdare
din paletele părăsite ale maeştrilor.
(poezii de Florin Caragiu)
Grupaj apărut în Revista „Convorbiri Literare”, iulie 2009, nr. 7 (163), p. 53.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
