Sentic la Braşov - Imagini

Diana Laura Nohit

Adrian Munteanu

Sebastian Vârtosu

Florin Caragiu

Ovidiu Moceanu

Virgil Borcan

Din nou, despre „sentic” (reflecţii prilejuite de lansarea de la Braşov)

Noţiunea de „sentic” are un conţinut metapoetic, exprimă o conştiinţă artistică şi intenţia mea a fost ca în câmpul poeziei religioase să introduc această experienţă, această reflecţie foarte specifică, ce ţine de mesajul propriu artei. Dacă punem problema din punct de vedere psihologic, se poate vorbi de ceea ce psihologii numesc „imaginaţie creatoare artistică”, deosebind-o de „psihologia empirică”. Raportat la poezia religioasă, acest concept de „sentic” e menit să aducă un plus în modul de a accede la expresie cu acest univers interior extrem de complex, apropiat de inexprimabil, pentru că de multe ori, dacă se neglijează domeniul formei şi se accentuează mai degrabă pe idee şi pe conţinut, se ratează transmiterea sa artistică, deoarece se pierde strălucirea sa apofatică. „Sentic” este o extrapolare a unor reprezentări artistice proprii universului muzical la experienţa artistică în general şi pe această cale vizează să opereze înăuntrul experienţei umane într-un sens mai profund, astfel încât arta să fie integrată în miezul spiritualităţii umane şi sentimentul complexităţii formei să fie unit cu trăirea conţinutului într-un mod cât mai adecvat.
De ce s-a preluat muzica în calitate de model şi cu funcţie de modelare a sensibilităţii umane în general? Pentru că în câmpul artelor şi în genere muzica reprezintă apogeul legăturii dintre intensiv şi formal, dintre mesaj şi formă. De obicei, în cadrul altor arte, separaţia între formă şi conţinut, acest clivaj este favorizat în actul receptării într-un mod mult mai accentuat decât se întâmplă în muzică. Întrebat fiind ce reprezintă primul acord din Simfonia a V-a, Beethoven a răspuns reproducând sunetele. Asta vrea să spună că în muzică mesajul este strâns legat de creativitatea prin formă, de complexitatea pe care o structură a semnului o încifrează, cu trimiteri foarte adânci în universul semnificaţiei, ireductibile la o idee ce poate fi enunţată făcând abstracţie de corpul ei sensibil. Acest corp sensibil este chiar universul conotaţiilor, al valenţelor infinite prin care realitatea e dată în mişcarea totalităţii ei. De altfel, psihologia vede în zona esteticului, care este o zonă specifică a spiritualităţii umane, exercitarea simţului conotaţiei, al relaţiei tainice, ascunse, între diferite aspecte ale realităţii.
În concluzie, prima intenţie a introducerii termenului „sentic” vizează funcţia poetică ce leagă conţinutul de formal, într-un sens mai larg spiritul de materie, inteligibilul de sensibil. A doua deschidere a acestui concept vizează adevărul participativ sau cunoaşterea participativă, care se împlineşte în opera poetică. Astfel, realitatea poetică nu este produsul receptării pasive, al adaptării la mediu şi în câmpul unei psihologii empirice. Reflexul creativ diferă de cel behaviorist, care imită ceea ce vede şi care este un răspuns automat la datul exterior. Prin mecanismul psihic al participării artistice, se arată cum o lume, sau imaginea unei lumi, se naşte din şi în acord cu modulaţia sensibilităţii umane. Este o psihologie empirică inversată, ce pare a fi opusul adaptării. Din forţa spiritului se poate proiecta o altă lume, prin legea intimă a corelării obiective.
În viziunea creştină, aceste idei enunţate pot fi asimilate în mod natural de reflecţia teologică însăşi. În primul rând, în creştinism există această credinţă a unităţii între sensibil şi inteligibil, sub pecetea iconică a Chipului şi Logosului lui Dumnezeu. Este valorizată reacţia sensibilităţii, ca loc unde se poate întrupa adevărul, şi chiar un adevăr apofatic. Sensibilitatea nu are doar funcţia adaptării la mediu, un rol instrumental. La Mozart, gustul este o sinteză a judecăţii. Nivelele de trăire care par inferioare pot fi în mod secret legate de intuiţiile superioare. Adevărul nu se repartizează doar pe etaje superioare, în cantonamentul raţiunii.
Acestea zicând, intenţia mea a fost să mă deschid cu acest concept – care el însuşi este inefabil şi nu are o precizie tezistă – asupra asimilării religiosului în poezie. O posibilă corelaţie în patristică a ideii de „sentic” este conceptul de „simţire înţelegătoare”, întreg de trăire – străbătut de prezenţa în mod inefabil sesizabilă a lui Dumnezeu – în care sunt unite sensul, senzaţia şi sentimentul şi, mai mult decât atât, ele nu sunt date ca posesia unei cunoaşteri cu contururi precise, determinate, ci în cadrul unui demers de sondare a necunoscutului şi de adâncire în taină.
„Sentic” vine de la sintagma „sentic cycles”, se traduce în cuprinsul acestei sintagme de „ciclu sentic”, al cărei înţeles se leagă de un fenomen propriu muzicii tonale, care prin modulaţie şi schimbarea tonalităţilor roteşte, mişcă un sentiment pe diferite trepte de calitate şi de devenire, îl mută de la un pol la altul, expune o întreagă paletă a participării, a contrastelor dinamice ce se nasc din această trăire şi care, mai mult decât atât, sunt surprinse în simultaneitatea lor. Ce înţelegem de aici?
În primul rând, faptul că natura complexă, multifaţetată, a formei surprinde în instantaneitatea ei o întreagă mişcare a fiinţei, nefiindu-i străin în nici o clipă sensul devenirii, capătul vremurilor. E ceea ce Gaston Bachelard a numit „clipa poetică”, a simultaneităţii proprii unui gest de conştiinţă, o proiecţie pe verticală a devenirii, într-un moment total. Forma astfel concepută este un moment de conştiinţă, o privire dinspre viitor spre trecut, nu numai de la prezent la viitor. Părintele Ghelasie a apropiat poezia de mistică, referindu-se tocmai la sentimentul de mişcare a totalităţii imortalizate într-o clipă, când omul trăieşte total şi adânc.

Florin Caragiu


(24. 06. 2011, Braşov)

Seară de Poezie la Braşov

Vineri, 24 iunie 2011, orele 18,00
la Muzeul „Casa Mureşenilor” Braşov (Piaţa Sfatului nr. 25)

Fundaţia Culturală „Arania” Braşov
prin Grupul de litere-sunete-şi-culori CAII VERZI DE PE PEREŢI
vă invită la o întâlnire cu poetul bucureştean Florin Caragiu.

Se va lansa cel mai recent volum de versuri al acestuia:
„Sentic” (Editura Vinea, 2009).

Invitaţi:

Prof. univ. dr. Pr. Ovidiu Moceanu
Lector univ. dr. Virgil Borcan
Violoncelistul Sebastian Vârtosu
la debut, poeta Diana-Laura Nohit

Moderatori: Poeţii Adrian Munteanu şi Laurenţiu-Ciprian Tudor


Intrarea liberă

Lectură - Secvenţă de la lansarea volumului "Sentic" de la Librăria Humanitas - Joc Secund, Timişoara

Sursa.

Imagini de la lansarea volumului "Sentic", Librăria Humanitas - "Joc Secund", Timişoara, 1 Martie 2010

Întâlnirea a fost organizată de Moni Stănilă, Casa Studenţilor, şi Librăria Humanitas, "Joc Secund".
Invitaţi speciali: Prof. Cornel Ungureanu şi Eugen Bunaru.








Moni Stănilă a scris despre lansare şi prezenţa la Cenaclul "Pavel Dan", de a doua zi, aici.






















































***

În luarea mea de cuvânt, dat fiind că "sentic" este o noţiune necirculată şi puţin analizată în spaţiul cultural românesc, am încercat să ofer, ca o cheie de lectură, o minimă explicaţie a conceptului:

Despre conceptul "sentic"


Cuvântul „sentic”, introdus de dr. Manfred Clynes, are un conţinut noţional multivalent, apt să sintetizeze o varietate de înţelesuri, cu trimitere la psihologie, filosofie, muzicologie, estetică etc. La modul general, se poate conchide că „sentic” este o noţiune modelată după o realitate pe care o poate exprima cu fidelitate muzica clasică. Manfred Clynes se referă astfel la ciclul de tip „sentic”, care este ciclul emoţional clasic, axat pe comprehensibilitatea consonanţei şi importanţa acordată centrului tonal.
Tendinţa radical deconstructivistă caracterizată prin emanciparea disonanţei cu distrugerea dominantei, renunţarea sistematică la sistemul tonalităţilor şi excluderea modulaţiei, conduce la inhibarea funcţiei de devenire şi construcţie, care caracterizează prin excelenţă spiritul uman propulsat de elanuri axiologice şi creatoare.
În sistemul tonalităţilor, modulaţia este acea forţă care sparge monotonia şi creează alteritatea şi noutatea, deoarece modulaţia presupune părăsirea unei tonalităţi stabilite şi adoptarea unei alte tonalităţi. Cu aceasta, devin posibile devenirea şi schimbarea, dar mai ales ni se dă imaginea unei lumi antientropice, care creşte spre om şi cu care pupila sufletului se acomodează în mod ideal. Cromatismul excesiv, în schimb, este pricinuitor de fotofobie existenţială.
În concepţia sintetistă dezvoltată de dr. Clynes, ideea centrală despre ciclul emoţional „sentic” reflectă cu minuţie o realitate estetică şi de psihologie a artei care poate fi extrapolată, ni se spune, chiar ca o metodă posibilă în psihologia de cabinet. Ciclul emoţional clasic este mişcat de năzuinţa climaxului sufletesc, a unei rezoluţii de mare anvergură. Relaţia vie cu Transcendenţa este un dezirabil punct culminant al acestei simfonii de stări.
Atunci când se valorifică o realitate de ordin artistic şi spiritual, miza nu cade pe psihologism. Din psihologia artei, se reţine cu precădere tendinţa de dramatizare a emoţiei, prin împingerea ei în planul obiectivărilor creatoare. Ceea ce e din punct de vedere psihologic negativ, inform, entropic într-o emoţie necontrolată poate fi eliminat chiar în actul artistic al exprimării acesteia, actul artistic presupunând o autodistanţare psihologică şi o selecţie valorică a materialului, precum şi potenţialul imaginaţiei de a „recrea” realitatea, de a instaura noutatea.
Poezia din volumul „Sentic” revine la semnificaţia umană şi spirituală a armoniei şi consonanţei, la ideea de dominantă ca temei al posibilităţii modulaţiei, reflectând astfel întâlnirea între artă şi spirit, între om şi Divinitate.


Florin Caragiu

Lansarea volumului "Sentic" la Librăria Humanitas "Joc secund" din Timişoara şi lectură la Cenaclul "Pavel Dan"

Luni, 1 martie, de la ora 18 va avea loc la Librăria Humanitas ("Joc secund") lansarea volumului Sentic (ed. Vinea, 2009). Vor vorbi: Cornel Ungureanu şi Eugen Bunaru.

Marţi, 2 martie, lectură la cenaclul "Pavel Dan" – Florin Caragiu, la Casa Studenţilor, Timişoara, de la ora 18.30.

(fotografie realizată de George Floarea)

Mulţumiri Monei Stănilă, care s-a ostenit cu organizarea acestor evenimente şi Dafinei David pentru realizarea afişului.




O referinţă de la Iulian Costache:

Volumul „Sentic” apărut la editura Vinea sub semnătura poetului Florin Caragiu este o carte care promite să fie interesantă, pornind chiar de la titlul ei. Ce înseamnă „sentic” ştim de la creatorul acestei noţiuni rafinate şi complexe, dr. Manfred Clynes, al cărui fervent admirator a fost, printre alţii, violonistul Yehudi Menuhin. În linii foarte generale, „sentic” se referă la modul de organizare a emoţiilor în muzica clasică. Contrast, devenire, sistem de tonalităţi, dominantă, modulaţie, melodie, armonie, atracţie, totul aici pledează pentru selecţie valorică şi o maximă implicare umană în destin. Pe de altă parte, trebuie spus, calificativul de „sentic” se referă la acel ciclu al emoţiilor care nu pot exista ca atare în afara unui gest de concretizare artistică, cu tot ce implică acesta: fantezie, dramatizare, simulare creativă, crearea şi trăirea unei realităţi virtuale etc. Prin structura şi devenirea sa, ca mod de a cristaliza trăirea, volumul „Sentic” dezvoltă armonios valenţele titlului cu o inedită şi impresionantă culminaţie finală, în secţiunea intitulată „sentic” (jam-session cu Carmen Lasswell). Cartea se constituie, şi după aprecierea criticului Marin Mincu, într-o tentativă reuşită de depăşire a douămiismului canonic în poezia română actuală. (Iulian Costache)

Imagini de la Cenaclul şi lansarea volumului "Sentic" de la MLR (9. XII. 09)

Vezi aici cronica de cenaclu.


Mulţumesc d-nei Luminiţa Duţu şi d-lui Dan Vatamaniuc, fotograf al evenimentului, pentru bunăvoinţa de a-mi transmite aceste materiale.

Cronica de Cenaclu - Muzeul Literaturii Române, 9 decembrie 2009

Cronica şedinţei Cenaclului de la Muzeul Literaturii din 9 Decembrie 2009 (conducător de cenaclu: Tudorel Urian) - în care au fost lansate volumele "Omul disponibil" de Ion Zubaşcu şi "Sentic" de Florin Caragiu -, realizată de către Luminiţa Duţu, se poate accesa la adresa:

http://cronicadecenaclu.blogspot.com/2009/12/cronica-de-cenaclu-9-decembrie-2009.html

"Florin Caragiu şi arta războiului din care nu se iese cu trofee" (recenzie de Monica Patriche, la volumul "Sentic" (Vinea, 2009)

Discursul literar al poetului Florin Caragiu se caracterizează prin emanciparea de limitele exclusiv contingente ale poeziei ultimilor ani (în mare vorbind) şi are orizonturi spirituale, construcţia spaţiului literar bazându-se pe existenţa unor puncte de sprijin interioare, pătrunse de o sacralitate implicită.
Scriitura apare destul de singulară în eşalonul poetic actual prin menţinerea tensiunii spre autenticitate, prin autoreflectarea propriei subiectivităţi, pusă în acelaşi timp în relaţie cu alte subiectivităţi, cu lumea exterioară, în vederea valorificării unui univers propriu insolit. Poezia lui Florin Caragiu se delimitează de familiarul, locurile comune, vorbăria neautentică ce poartă amprentele deseori vulgare şi şocante ale unei poetici menţinute pe teritorii marginale ale literaturii actuale, de criză. Reconstruind urmele unei fiinţe care îl vizitează adesea, şi care uneşte contrarii (aproape-departe, interior-exterior), Florin Caragiu se prezintă cumva din profil, lăsându-ne să descifrăm o poetică în care abstractul şi concretul crează ambiguităţi de o savoare deosebită. Gustul pentru a descifra o astfel de scriere nu este întru totul format, şi tocmai de aceea numele său va deveni, cu siguranţă, unul de referinţă în creaţia literară viitoare. Având formare de teolog şi matematician, o incursiune în modul lui de creaţie trebuie să ţină cont de aspectele inerente ale demersurilor sale cognitive. Poezia, ca opţiune între celelalte, îi asigură o cunoaştere dătătoare de o înţelegere mai cuprinzătoare. Poezia lui electrizează, construieşte sinapse între încărcări neuronale diferite în ceea ce priveşte conţinuturile.
Apariţia volumelor de poezie (Catacombe. Aici totul e viu, editura Vinea 2008 şi Sentic, Editura Vinea 2009) presupune o devenire, o maturizare artistică apreciată prin nominalizarea la diferite premii literare. Concordanţa eticului şi a esteticului este celebrată în actul poetic participativ, plenar. Cel de-al doilea volum, Sentic, foloseşte un limbaj complex, deloc facil. Structura tematică a volumului determină o replică deschizătoare de perspective critice, abordări subordonate sesizării intenţiei de comunicare, descifrării semnificaţiilor instituite la nivel textual.
Primul capitol al volumului, anii rotunzi, desconspiră o poetică densă, plină de sobrietate, care se remarcă prin minuţiozitatea descrieriii, prin delicateţea unor imagini ce seamănă cu stampele japoneze: „sunt prea tăbăcit de tristeţea caişilor tăiaţi“ (trei şi jumătate). Densitatea imaginilor, modularitatea variată a vocilor, plurivalenţa sensurilor asemănătoare braţelor unei caracatiţe împing poemul într-un dans straniu, dar fascinant. Avem de a face cu poemul-caracatiţă, care îmbrăţişează lumea în spirală, cu toate braţele deodată.
Lupta cu sensul nu mai este ca la Nichita Stănescu dramatică, definind condiţia de a fi a poetului şi a poeziei. Poemele, având moştenire harică, sunt înzestrate cu bogăţie stilistică. Se trece prin culoare diferite de sens, nu este nicăieri o oprire, nici odihnă, lăsând loc înlănţuirii de idei şi imagini, asemănătoare unei fugi şi unei experienţe chibzuite a unei durate pe care poetul parcă nu vrea să şi-o asume. Sunt planuri de realitate sincopate, există o discontinuitate a imaginilor, ca la Frank O’Hara. „Îţi place să intri în cameră fără să te simt,/ aşa cum nu-mi mai simt eu trecutul/ când trec printr-un perete de hârtie/ pe care un maestru a retuşat o ură familiară”. Versurile citate sunt din poemul aproapedeparte şi explicitează configuraţia poetică redată în aval: „asta spune ceva despre aritmia iubirii/ de care nu te dezminţi, chiar dacă eşti ţinta/ unei invazii ordonate, ale cărei înţelesuri se schimbă/ în mod predilect cu fiecare casă părăsită.” Iubita fuge printr-un culoar din mulţimea de oameni, spre un loc de unde să-i poată distinge. Şi lipsa de ritm, şi invaziile ordonate de sens, şi schimbarea înţelesurilor sunt constante în poezia lui Florin Caragiu. De ce preferă poetul această fugă din propriul limbaj, de ce părăseşte el, printr-o serie de vieţi şi morţi consecutive, casele? Poetul care nu are un acasă în limbaj, pentru care apropierea şi depărtarea devin adiacente, prin întrupare, caută un loc în care să sesizeze oamenii, aceste făpturi despre care vorbeşte în mod paradoxal, căci spaţiul, depărtarea, sunt necesare iubirii: „şi noi acum/ suntem la sute de kilometri distanţă, dar e mai bine să ai spaţiu/ când iubeşti” (trei şi jumătate).
Dacă în primul volum Florin Caragiu a optat în mod exclusiv pentru viaţă, el se arată consecvent cu sine. Recurenţa acestei idei ne face să-l socotim un poet triumfalist, deşi nu există explozii de bucurie, iar drama nu dispare cu totul, decât poate, la final. În Sentic, cel care are capacitatea de a menţine viaţa este cântecul: „când trupul este deja pe jumătate în pământ/ şi numai cântecul ce iese din el te mai ţine în viaţă” (trei şi jumătate). Cuvintele sunt purtătoare de viaţă: „din ce în ce mai mulţi oameni/ vor să-ţi probeze sufletul/ şi îşi înfig în vene cuvintele tale/ ca pe acele de transfuzie” (transfuzii). Poemul este hrană vie: „oasele îţi sunt numărate înainte să înghiţi poemul”. (Preţ de un minut)
Poetul este acoperit cu pielea în care s-a născut. Deşi lumea este lovită de o privire otrăvită la vârf, crucea face posibilă situarea poetului într-o zonă a transcendentului, castă, în care se regăseşte şi unde se simte ca acasă: „mă acoperi cu pielea în care m-ai născut/ ştii să faci asta/ pentru că ai văzut îngerul şi nu l-ai trădat.” (şi tu) Pielea nu este pielea păcatului, care l-a acoperit pe Adam după cădere, ci învelişul ei protejează fiinţa vulnerabilă, nou-născută, a cărei taină nu se deschide decât celor capabili să vadă lumea nevăzută a îngerilor. Poate pielea aceasta este chiar cântecul, care-l naşte pe poet, dacă ne gândim la heruvic, cântarea liturgică în care se spune: „noi, care pe heruvimi în taină închipuim”. Privirea umană şi privirea divină se suprapun: „Dumnezeu mă priveşte prin ochii tăi, prin gura ta îmi spune/ să încep ziua cu o tragere la ţintă” (prin ochii tăi, prin gura ta). Criticul Marin Mincu îl vede pe Florin Caragiu ca pe un poet postdouămiist care se fereşte de „derapajele visceralizante specifice generaţiei sale”. Autorul nu se fereşte să abordeze corporalitatea, dar o ridică şi îi redă demnitatea de nouă naştere, de organ dumnezeiesc. Lumea nu mai e neantificată, are o ţintă, mesajul divin are mereu un sens soteriologic. Iubirea aşteaptă un semn al îndumnezeirii şi e plină de nădejde, pentru că „oricât de mult pământ aţi pune între voi/ rămâne un loc neumplut de mărimea unui copil” (poliform).
Dacă Florin Caragiu aparţine postdouămiismului, cum aprecia Marin Mincu, atunci cu siguranţă că o nouă perioadă de creaţie literară va ţine cont de valorile propuse în Sentic: autenticitate (unul dintre capitole se numeşte Un oraş autentic), plenitudinea trăirii şi corelarea simţirii cu înţelegerea, comuniunea şi compasiunea reliefate de titlurile unor capitole: întâlnirea şi un punct dureros.
Un oraş autentic poate fi un oraş în care oamenii nu se prevalează de propria lor umanitate, ştiu să privească cu încredere, să ridice pe cineva căzut, să cheme pe nume „în felul unui dumnezeu ce-şi descoperă chipul“, să perceapă vulnerabilitatea: „durerea e o vietate leneşă care ne aşteaptă la colţul parcului” (un oraş autentic), „fisura din tine e o rugăciune/ ce te leagă de un suflet înzăpezit,/ împachetat în aerul pe care o lumină insesizabilă/ scrie: atenţie: corp fragil!” (corp fragil), „suntem loviţi şi ne lăsăm ajutaţi” (o istorie a muţeniei). Indefinitul, vagul, neantul sunt îndepărtate prin rugăciune: „Rugăciunea e cuţitul ce ne păstrează forma,/ când ieşim afară/ prin oraşul pierdut în ceaţă“ (dimineaţa, ferestrele). Un oraş autentic este un oraş al dragostei. Iubirea presupune o delicateţe extremă: „suntem aproape, încât nu ne vedem prin cortina de muzică” (fantasia). Simţurile (văzul şi auzul) se întrepătrund. Este lumea plină de har a îndrăgostiţilor, în care dragostea doare din cauza intensităţii prea mari.
Capitolul doi, întâlnirea, te face să te întrebi despre cum este chipul fiinţei iubite, ce spor de cunoaştere aduce. Iubita este mereu prezentă, oricum invocată, este aproape-departe, chipul ei nu se compune în faţa privirii noastre. O anumită abstractizare ne face să nu o sesizăm în concreteţea ei: „ai încă o noapte în jurul trupului. Gleznele înfăşate în brusturi/ ascultă de un scâncet, care contractă spaţiul în punctul fix/ al mişcării ce înfăşoară siluetele târzii. [...] nu posezi frumuseţea, nici chiar când laşi spre ea/ reflexul unei morţi limpezi”. (încă o noapte). Ochiul celui care priveşte caută în primul rând frumuseţea spirituală, lumina care locuieşte în trupuri. Lumina este Logosul care dă sens lumii. Nu numai sufletul, dar şi trupul este avid de lumină: „se întâmplă să taci pentru că trupul este avid de lumină“ (eclipsa). Prietenii, cei apropiaţi, ştiu să distingă lipsa ei: „prietenii zic: ce este eclipsa aceasta?” (eclipsa). Frumuseţea face pereche cu somnul şi cu moartea: „e frumoasă tare aşa adormită,/ cu toată lumea în jur gata să ierte, să uite,/ te odihneşti lângă obrazul ei palid.” (e frumoasă tare), „departe, un muribund aşteaptă: asta te face de o mie de ori mai frumoasă.” (ploaia în rafale). Atingerea femeii iubite are loc într-un timp sacru, care poartă cu el memoria unei lumi mântuite: „obrazul tău îmi lasă pe umăr/ un şir de strămoşi spălaţi de potop.” (escalada) Versuri memorabile, care ne scot din contingent. Iubita poartă chipul unei lumi salvate, şi prin atingere poetul devine purtătorul unor asemenea semne. Trupurile sunt întru totul spiritualizate, pătrunse de harul transfigurator şi unificator: „tu,/ eu,/ un trup-lumină pe acoperişul lumii” (escalada).
La polul opus iubirii, comuniunii, este durerea de a nu întâlni, în sens spiritual, aproapele. Este tema capitolului trei, numit un punct dureros. Această durere nu se învaţă: „să treci ca un străin pe lângă cineva pe care-l iubeşti, să iubeşti pe fiecare om pe lângă care treci ca un străin – e o durere care nu se învaţă.” (ciulinii)
O sursă a durerii este patima: „căci dezvăţată de căinţă, dragostea ta are ceva/ dintr-un spectru care te chinuie, când cineva/ are nevoie de tine şi nu te încumeţi să treci/ peste marginea cu dinţi de fierăstrău a gândului tău” (ziua începe pe eşafod). Rănile deschise, durerile sufleteşti sunt însă răsplătite de Dumnezeu cu însăşi prezenţa sa: „Dumnezeu este revanşa noastră pentru tăieturile care nu se închid“ (dragostea se consumă ireversibil). În poemul nu mi-e simplu întâlnim durerea unui trecut amputat: „moartea nu e tristă când bate în roşu şi o luăm pe datorie,/ nu mi-e simplu să-şi spun că ne-am rătăcit,/ că dragostea ţâşneşte din trecutul amputat.”
Ultimul capitol, sentic, jam session cu Carmen Lasswell, este o ilustraţie despre cum „din războiul acesta nu vom ieşi cu trofee, ci cu ştiinţa plutirii.“ (eclipsa). Leagănul poartă un auz desfundat, poartă o muzică lină, leagănul fiind de fapt al inimii care, ieşind învingătoare din războiul nevăzut este învăţată plutirea şi lentoarea unei muzici divine, care umple totul, căci inima devine numai auz: „În auzul prezent pretutindeni, stă ca şi când ar zbura/ şi zboară ca şi când ar sta/ pasărea... Se revarsă apele mici ca fluviile/ şi inima se leagănă noaptea şi ziua./ Şi, ei, grei i se lasă ochii/ ca-ntr-un leagăn, între pleoapele strâns adunate,/ căci în poartă, ca pe aripi întnse,/ acest auz desfundat până departe... / (De acum, muzica întorcându-se lent în semiprofil...)” Nu ştiu dacă poezia lui Florin Caragiu va da seama, de acum înainte, de acest gest al muzicii, dacă va fi o schimbare de ton, dacă poemele vor evalua în direcţia nouă a acestui ultim capitol, în care îl regăsesc pe poetul dinainte de debut. Drama şi tensiunea din volume dispar acum şi poetul lasă loc spiritului ludic, sprinţar, să hrănească poezia, care îşi păstrează rafinamentul şi inteligenţa. Armonia, ritmurile de creştere ale muzicii sunt sugerate cel mai bine de simfonie. Simfonia preia tensiunea capitolelor anterioare şi ne lasă o lume limpede, cu contururi ferme, în care putem străvedea ideile şi structura unei lumi în care ludicul ne aminteşte starea de după potop. Răsfrângeri de pleoape misterioase şi transparente, de parcă poetul ar fi fost atins de acea prezenţă tainică, despre care ştim că îi lăsa „pe umăr un şir de strămoşi spălaţi de potop”. Poate că strămoşii aceştia sunt poemele proaspete, curate, salvate dintr-o lume a angoaselor, la a căror memorie parcă participăm cu toţii. Ne amintim desigur, leagănul şi topirea ce marchează finalul cărţii: „Ei, şi apoi dulap-ul insalivat se topeşte şi se leagănă cu o imagine în apă,/ amestecat cu litere de lapte în ciocolată.” Atunci vom fi cu toţii de acord că din războiul, din lupta descifrării sensurilor acestei cărţi nu am ieşit cu trofee, ci cu ştiinţa plutirii.

Târgul de Carte "Gaudeamus" - Lansarea volumelor "Sentic" (Florin Caragiu) şi "În Autoscop" (Eliza Macadan) / Editura Vinea / 26. XI. 09

Partea I: Nicolae Tzone şi Ion Zubaşcu



Partea a II-a: Ion Zubaşcu şi Marian Drăghici



Partea a III-a: Marian Drăghici, Manuela Hărăbor (recită poemele "Sentic" şi "Singularitate") şi Cristi Iacob




Partea a IV-a: Cristi Iacob recitând poemul "Dulapul Mariei sau variaţiuni pe o temă din Spărgătorul-de-nuci"



Partea a V-a: Nicolae Tzone, Ion Zubaşcu



Partea a VI-a: Ion Zubaşcu, Marian Drăghici



Partea a VII-a: Mihai Gălăţanu, Eliza Macadan, Florin Caragiu, Nicolae Tzone.




Filmarea a fost realizată de Ştefan Melinte.

Imagini de la Serile Sinapsa, Sala Oglinzilor, USR, Bucureşti, 18 XII 2009

fotografii realizate de Adrian Radu


În imagini: Nicolae Prelipceanu, Paul Aretzu, Ion Zubaşcu, un cor de colindători de la Casa de copii din Oneşti, Carmelia Leonte, Florian Silişteanu, Cătălina Cadinoiu, Tudor Diaconescu, Elena Popa, Anca Mizumschi, Aida Hancer, Elena Dulgheru, Adrian Diniş, Florin Caragiu, Luigi Bambulea.

Gaudeamus - 26 noiembrie 2009 - imagini de la lansarea volumului "Sentic"

Actriţa Manuela Hărăbor recitând din volumul lansat







Dulapul Mariei sau Variaţiuni pe o temă din Spărgătorul-de-nuci, în interpretarea actorului Cristi Iacob









Au vorbit despre volumul Sentic, în ordine: Νιcolae Tzone, Ion Zubaşcu, Marian Drăghici, Mihai Gălăţanu.

În acelaşi cadru a fost lansat volumul "În autoscop" al poetei şi jurnalistei Eliza Macadan, despre care au vorbit aceiaşi, mai sus menţionaţi.

Între cei prezenţi s-au numărat: Anni Lorei Mainka, Daniel D. Marin, Ofelia Prodan, Gelu Diaconu, Ştefan Doru Dăncuş, Dana Banu, Radu Aldulescu, Moni Stănilă, Andreea Toma, Ela Victoria Luca, Marius Şurleac, Ilinca Sandu, Dan Mircea Cipariu, Ioana Ieronim (care a lansat în aceeaşi zi volumul "Triumful paparudei"), Elena Dulgheru, Monica Patriche, Alexandru Valentin Crăciun, Ştefan Melinte (care a filmat evenimentul) ş. a.


Am preluat imaginile de la adresa-sursă:
http://quasiote.wordpress.com/2009/12/02/in-curand/

Lansarea volumului "Sentic" în Cenaclul de la Muzeul Literaturii, 9 XII 2009

Miercuri, 9 decembrie 2009, ora 18.00, în sala Rotonda, parter, a MNLR, va avea loc ultima şedinţă pe acest an a Cenaclului de la Muzeu.

Moderator: Tudorel Urian.

Cu prilejul sărbătorilor creştine de iarnă, Ion Zubaşcu va da un recital de colinde maramureşene, iar Florin Caragiu va citi poezie.

Cu acest prilej va avea loc şi o lansare a volumelor "Omul Disponibil" (Brumar, 2009) de Ion Zubaşcu şi "Sentic" (Vinea, 2009) de Florin Caragiu. De asemeni, va fi prezentată revista Sinapsa, nr. IV/2009.

Cenaclul Virtualia, ed. a XI-a, Iaşi, 5 decembrie 2009

Am lansat volumul "Sentic" (Vinea, 2009) la Iaşi, la Galeriile Anticariat D. I. Grumăzescu, în cadrul cenaclului Virtualia. Redau în continuare o poezie a mea prinsă în volumul al optulea din antologia Virtualia, apărut şi lansat cu această ocazie.














ne certăm pentru o coajă de nucă


când iubeşti sau când mori
ţi se spune că vorbeşti în şabloane,
pentru că nu-i nimic mai important
decât ceea ce-ţi stă în faţă.
şi, nevrând să judeci pe nimeni,
nu ai nimic de adus în apărarea ta,
ci stai să fii judecat şi iubit.

dar cel din faţa ta zice: prietene,
de când te scoli
legeni timpul s-adoarmă.
e un război cumplit împrejur!
scoate cuţitul şi junghie!

însă tu vezi cum orice cuvânt,
pe drumul lung până la urechi
se preface în abur.
cerul se prăbuşeşte prin tavan
şi nu ai vreme
să duci mâinile la cingătoare,
doar ce le ridici în sus şi strigi,
ca şi cum te-ar fi auzit cineva...

pe o suprafaţă îngăduitoare,
dar nu mai puţin vestită
pentru melancolia ei,
un val seismic ne prinde pe fiecare
în teritoriul lui de pat.

cu abile răsuciri în somn,
facem semne disperate
spre tomul ce se prăfuieşte deasupra,
pe etajeră, lângă acvariul cu peşti roşii –
aşa câştigăm timp
pentru reveria stârnită de cuţitul
ce a desprins, mai ieri, foile lipite:
o siluetă se-ntinde să prindă mâna fetei
suspendate la marginea unui platou.

ea, însă, scapă cu un oftat
smocul de iarbă şi îl trage uşor
pe bunul amic, cu părere de rău,
în aburul proaspăt,
sub care, negăsind nimic ferm,
imaginaţia se înfierbântă.

şi acum,
deja aplecaţi în afara balconului,
vedem clar oraşul
micşorându-se sub ochii noştri,
şi nu am obiecta cu nimic
dacă n-am fi intrigaţi
de un vechi bust cu nasul ciobit,
răsturnat între buruieni de leac,
lângă baloturile de carton.

ay, strigă marinarii, toţi deodată:
desfăşurând o strategie surprinzătoare
ei flutură surâzători batiste
din vaporul ce alunecă pe cearşaf
ca un fier de călcat.
şi, la semnul de carte, care este un bilet
pentru spectacolul pantomim,
eliberează marea blocată între etaje.

pânzeturile din colţul streşinii
dau semn că timpul blufează
pe hârtia dintre două feţe
ale aceluiaşi chip.

pământul s-a tot învârtit
şi linia trasă între vii şi morţi
s-a şters sub autoportretul tău gumilastic.
ruşinaţi de plânsul sofistului,
noi ştim că zgomotul cojilor de nucă
e suveran peste miezul lăptos-amărui.

dimineaţa, poate chiar asta
care tocmai ne-a scăpat printre degete,
fericirea flutură cu prospeţime pe sârme.
aerul tremură ca o fata morgana
şi degetul arătător picură ceară
pe rochia ta de mătase.

dăm drumul la joc
şi mica noastră ceartă
căpătă un aer de plimbare
printre castanii care ne iau la ţintă.

câinelui vagabond
îi cresc picioare de căprioară
şi înhaţă din aer visul
rostogolit ca o minge pe gazon.

nu pun la socoteală
că începi să refaci cu iuţime un puzzle
pe care scumpul Feodor
s-a îngrijit să ni-l lase
când a văzut desfigurat
obrazul Domnului şi un cuţitaş de lumină
a tăiat gândul
de multe ori înnodat în jurul legilor oarbe.

de departe se aude o femeie
trebăluind.
ai putea fi tu. sau cineva care te cunoaşte
atât de bine, încât, pentru o clipă,
ar mângâia fisura unei imagini
fără să-şi ridice ochii.



La cenaclul Virtualia, împreună cu poetul şi criticul literar Şerban Axinte, care a vorbit despre noua apariţie.

fotografie realizată de George Asztalos
SURSA: http://agonia.ro/index.php/article/13918103/Virtualia_XI._Dragoste_cu_stele_verzi.


Semnal în presă:
http://www.ziaruldeiasi.ro/timp-liber/evenimente-culturale-campanii-concursuri/cenaclul-literar-virtualia-editia-a-xi-a~ni5vqc

Erată la "Sentic"

UPDATE: din fericire, numai jumătate din tiraj a fost tipărit, aşa că cealaltă jumătate va apărea corectată, în câteva zile. :)


Îmi cer scuze pentru erorile de tehnoredactare, motivate prin faptul că ultima parte, „sentic”, cel mai recent alcătuită, a fost ataşată si predată în grabă, sub presiunea timpului, fără o corectură riguroasă. Astfel s-au strecurat greşeli de tehnoredactare, care pot afecta calitatea textului. Comunic această erată în speranţa că cititorii mei vor relua lectura. Totodată intenţionez să fie adăugată în cel mai scurt timp o pagină de erată la sfârşitul volumului şi să fie publicată o ediţie revizuită a acestei cărţi, în timp proxim posibil.

Textul corectat al ciclului de poezii intitulat "sentic" se găseşte pe pagina mea de pe poezie.ro, accesând linkul

http://agonia.ro/index.php/poetry/13915528/Sentic_-_partea_a_V-a_a_volumului_cu_acela%C5%9Fi_nume


Iată corecturile necesare:

p. 31, par. 5, rd. 3, în loc de „încredere” trebuie „îndrăzneală”

p. 94, par. 1, rd. 11, în loc de „el ne arată, şi învârtindu-se că” trebuie şi „el ne arată, şi învârtindu-se, că”

p. 96, par. 2, rd. 7, în loc de „Henri d’Effiat de Cinq-Mais” trebuie „Henri d’Effiat de Cinq-Mars:”

p. 97, par. 1, rd 3, în loc de „taie rezistenţa oricui” trebuie „taie răsuflarea oricui”

p. 100, par. 2, rd. 8, în loc de „aripi întinse” trebuie „aripe întinse”

p. 103, par. 2, rd. 2, în loc de „tot ţine în dreapta spada” trebuie „tot cu dreapta ţine spada”

p. 106, par. 1, rd. 2, în loc de „îşi pune” trebuie „îşi puse”

p. 109, par. 1, rd. 12, în loc de „ar face, ea, hocus-pocus”, trebuie „ar face, ia, hocus-pocus”

p. 109, penultimul rând, în loc de „Ca să-i facă loc” trebuie „ca să-i facă loc”

p. 109, ultimul rând, în loc de „de loc” trebuie „deloc”

p. 112, par. 4, rd. 2, în loc de „naşul Trosselmeier” trebuie „naşul Drosselmeier”

p. 113, par. 1, rd. 5 în loc de „de unde” trebuie „pe unde”

p. 113, par. 3, rd. 4, în loc de „opera consensualităţii” trebuie „operă a consensualităţii”

p. 114, par. 1, rd. 5, în loc de „d-l-p-uri” trebuie „de-le-pe-uri”

p. 114, par. 1, rd. 5 în loc de „palatale lichide şi labiale” trebuie „palatale, lichide şi labiale”

p. 115, nota 1, rd. 1, în loc de „Piatra Scris”, trebuie „Piatra Scrisă”.

p. 118, par. 1, rd. 6, în loc de „neîmplint” trebuie „neîmplinit”.

De ce "sentic"?

M-a atras acest concept, „sentic”, graţie complexităţii lui, care poate fi exploatată în cele mai diverse moduri. Calitatea emoţiei de tip sentic constă în joncţiunea instantanee, în cuprinsul ei, între sens, senzaţie şi sentiment. În mod curent, în trăirile comune, acestea tind spre disociere, nu spre unitate. Apoi, „sentic” valorifică sentimentul curăţit de încărcătura lui de resentiment, reliefând emoţia inteligibilă, contemplativă. Este vorba, după cum am precizat în asterixul anexat poeziei cu acelaşi nume, de faptul că „sentic” se referă la emoţia care nu subjugă. Iar în sensul patristicii creştine este vorba de o „simţire înţelegătoare”.

Referindu-se tot la „sentic”, marele violonist şi dirijor Yehudi Menuhin remarca însuşirea structurilor muzicale la nivelul impactului lor de a face joncţiunea instantanee între judecată şi sentiment, fără intermedierea verbalizării şi a raţiunii discursive. Cum se exercită judecata în muzică? În primul rând prin „fiat”-ul sau prin consimţământul tonal. Ne amintim de unii comentatori romantici ai lui Beethoven care au văzut în muzica acestuia legătura între morală şi tonul pur. Muzica şi în general arta modelează prnind de la participarea noastră, de la dispoziţia noastră de a vedea în chip neobişnuit anumite lucruri. În acest sens, „sentic” numeşte emoţia creatoare, emoţia creatoare de lumi, de viziuni. Ciclul „sentic” preia din muzică ideea de dezvoltare şi de fuziune a modurilor, în procesul de tranziţie a stărilor sufleteşti. În muzică, minorul şi majorul, modul trist şi cel tonic, moartea şi învierea coexistă în unitatea armonioasă a „tabloului” trăirii. Întreaga gamă a emoţiilor este potenţializată pe durata unei singure note muzicale, de aceea se spune că partea circulă întregul.

„Sentic” poate fi aplicat şi la psihologie, întrucât germenii emoţiei creatoare se regăsesc într-o atitudine general umană înclinată spre joc, spre participare dramatică, spre fantezie simulativă. Reflexul gestic simulativ este înţeles ca o participare reflexă a corpului însuşi la o lume proiectată prin fantezie şi a cărei realitate o garantează chiar această conduită neurală. Ultima secţiune a volumului „sentic”, scrisă în colaborare cu sora mea, Carmen Caragiu-Lasswell, a încercat să arate tocmai că e nevoie de o schimbare a paradigmei emoţiei pentru a produce forme vii, forme care trăiesc în artă.

Pe de altă parte, volumul „Sentic” are şi o miză spirituală mai explicită, o miză, aş zice, duhovnicească. Ciclul „sentic”, afirma dr. Clynes, cunoaşte o dezvoltare a emoţiilor într-un crescendo care culminează cu o stare de aşezare a omului în faţa Transcendenţei. Se spune că memoria muzicii nu e în urma, ci înaintea ei, nu e în trecut, ci în viitor. Sensul ei nu e resentimentul, ci devenirea pură. În orice punct al „ciclului sentic” ne-am afla, acesta este plin de tensiunea finală pe care o anunţă în chip tainic. Dacă n-ar exista această necesitate a devenirii emoţionale către un punct culminant transcendent omului, muzica s-ar opri de la primul sunet, căci n-ar mai fi motivată să continue, sau s-ar reduce la un zgomot repetitiv. În perspectiva sentic, emoţia îşi recapătă libertatea şi îşi regăseşte sensul originar, acela al motivaţiei de a fi. În sens creştin, lumea există prin motivaţia ei de a fi, adică prin iubirea lui Dumnezeu faţă de lume. Şi arta există prin motivaţia ei de a fi, căci lumea imaginată fiind creată, este o existenţă motivată uman, şi de aceea are şi forţa viziunii cu care se impune.

Tudorel Urian şi Daniel Cristea Enache, despre un grupaj de poeme dezvoltat în cursul alcătuirii volumului "Sentic"

„Mă întreb dacă ar fi o poezie de analizat sau de apreciat, aşa, ca o incantaţie, pentru că totul pare a debuta sub forma unui poem filosofic, după care urmează o cascadă de imagini aproape suprarealiste în multe alte poeme. Multe dintre asociaţii sunt foarte surprinzătoare şi nu în linia logică în care te aştepţi să urmeze. Este limpede că există o tăietură a frazei de poet adevărat şi versurile au şi putere de imagine şi de expresie. Cred că este o poezie ce merită studiată în linişte şi recitită pentru a o putea diseca aşa cum se cuvine” (Tudorel Urian, Cenaclul de la Muzeul Literaturii, 17. 12. 2008)


„Şi pentru mine a fost o surpriză destul de plăcută şi mă bucur, uite, că în cenaclul nostru apar poeţi de care nu ştim, de care nu ştiam, şi mai tineri şi mai copţi, care au ceva de spus. Şi cred că Florin Caragiu, în mod evident, are ceva de spus. Pentru el, poezia nu este un regim al minorului, este un regim grav, al expresiei şi al meditaţiei, care este prezentă aproape în fiecare din texte. Tudorel vorbea foarte bine despre un poem aşa-numit filosofic. Toate textele lui sunt meditative, pun probleme, joacă, după părerea mea, şi în planul substanţei şi în planul expresiei. Aş cita nişte versuri care mi-au plăcut în mod deosebit: „iar timpul e o înţepătură de ac ce trage cu sine/ prin pielea lor tăbăcită un fir de sânge închegat”; „lipesc o bucată de atrii/ pe visul aruncat în sus la prima cădere”. Versurile lui au ceva enigmatic, spun sau sugerează mai mult decât stă scris pe hârtie, ceea ce, iarăşi, este un sindrom de poezie autentică. „Numele tău e un ochi ascuns în mine, ori de câte ori/ mă trezesc aruncat la fiare de o lumină blândă”; „te uiţi cum mâncarea iese din inerţie şi îţi străluceşte/ în gura flămândă, în timp ce te arunci la pământ”; „noaptea a supt laptele din tulpini”; „patria se împarte în bucăţi de privire”; „din războiul acesta nu vom ieşi cu trofee, / ci cu ştiinţa plutirii”; „pielea tăiată mai sus de claviculă/ îi ajută pe cei înecaţi în propria voinţă/ să poată respira// din pânza unui tablou viu”. Sigur că la o a doua lectură, mai atentă, o să găsim şi alte lucruri bune.

Mi se pare că avem aicea şi un risc. Poemele sunt puţin destructurate, joacă puţin centrifugal, se duc în prea multe direcţii. Nu există o gradaţie, începutul şi sfârşitul şi mijlocul şi părţile sunt la un acelaşi nivel de tensiune. După părerea mea, cred că ar trebui să-ţi construieşti textele puţin mai dramatic, mai dens, cu o mai mică dispersare în direcţii diferite, să fie puţin mai centripete, să-ţi alegi o imagine dominantă şi să-ţi plasezi restul în registrul ei. Cumva versurile nu coagulează, nu se încheagă împreună, ci fiecare stabileşte o secvenţă care are legături mai firave cu celelalte. Şi cu această observaţie cred că poţi fi chiar un poet foarte bun, nu numai la nivelul acestei generaţii, ci şi la nivelul poeziei scrise după ’89.

Se dovedeşte încă o dată stupiditatea tezei conform căreia scriitorii tineri, poeţii şi prozatorii, nu au proiecte majore şi nu au încredere în posibilităţile literaturii. Se spun despre literatura tânără tot felul de grozăvii, că nu există proiect, nu există miză, că [scriitorii tineri] nu au percepţia trecutului, că nu au sentiment religios, că totul este numai sex şi dezmăţ şi visceralitate şi corporalitate şi abjecţie. Tot ce am ascultat la cenaclu aici, 90 la sută din ce am ascultat, nu intră în această schemă caricaturală. Şi vedem de la o şedinţă la alta cât de diferiţi sunt aceşti poeţi. Nu fac parte dintr-o aceeaşi pagină de caiet sau de manual, aşa cum ce scrie Florin Caragiu e complet diferit de ce scrie Cătălina Cadinoiu sau Aida Hancer sau domnul acesta simpatic pe care l-am văzut la premii şi a citit nişte versuri foarte interesante, Adrian Diniş. Vedem live, ascultăm texte şi texturi complet diferite una de cealaltă. Şi asta ne ajută să vedem până la urmă polifonia şi diversitatea, varietatea acestei generaţii.

Eu îl felicit pe Florin Caragiu pentru nivelul textelor lui şi aştept să le îmbunătăţească, nu neapărat la sugestiile mele, şi poate va citi peste o vreme, peste câteva luni, un ciclu nou, nu?, invitaţie valabilă pentru toţi ceilalţi cititori ai cenaclului” (Daniel Cristea Enache, Cenaclul de la Muzeul Literaturii, 17. 12. 2008).

prim Semnal: SENTIC - noul meu volum de versuri, ce va fi lansat la ed. Vinea, în cadrul Târgului de Carte Gaudeamus

În data de joi, 26 noiembrie 2009, orele 18,00-19,00, la Standul Editurii Vinea: 44 – Pavilionul 17, va avea loc lansarea noului meu volum de poezie intitulat Sentic. În acelaşi interval de timp se va lansa la editura Vinea şi volumul de versuri al poetei Eliza Macadan, intitulat În autoscop.


Pe lângă criticii care vor vorbi despre poezie, aşteptăm să fim onoraţi la lansare de prezenţa actriţei Manuela Hărăbor şi a actorului Cristi Iacob, care vor recita din poezii.


"Poezia din Sentic pierde din hieratismul volumului anterior al autorului, căpătând mai multă flexibilitate, intimitate. (...) Poezia este densă, cu o mişcare moderată, cu ascunzişuri, cu o frumuseţe care trebuie căutată".

Paul ARETZU


"În Sentic, Florin Caragiu actualizează gestul ritualic în miezul unei lumi plămădită parcă din principii contrare naturii lui. Cântecul, un fel de a fi al rostirii, e în pericol de a se neantiza, pentru că nu e susţinut prin cuvinte. Mai întâi e cântec bolborosit. Comunică ceva, dar mesajul pare bruiat încă de la început. Şi atunci, cum ar putea poetul să refacă armonia pierdută dintre sine şi lume, altfel decât privind-o cu înţelegere, altfel decât reînvăţând semnificaţia lucrurilor simple?"

Şerban AXINTE


"Ce acrobat poetic! Mereu în formǎ maximǎ! Schimbǎ ringul, variazǎ jocul de picioare, doar croşeele sunt cam aceleaşi. Poemele din Sentic s-au mai extins, mai ales pe orizontalǎ, s-au mai relaxat, au mai luat ceva balast. Din ce în ce mai contemporan, poetul menţine doar unele simboluri ale dragostei creştine: soarele, inima, drumul etc. Strategia: modernizarea continuǎ a formei şi rafinarea aceluiaşi conţinut.
Altfel, e mereu plin de surprize. Produce acum şi poeme simfonice, instrumentaliste. Omul creştin orfic, artist pânǎ-n dinţi, venind din cartier, este eroul lui Florin Caragiu. Un aristocrat popular şi un cǎlugǎr cenaclist. Paradoxal şi prin asta foarte viu".

Felix NICOLAU

"Sentic marchează deplina maturitate a unui poet român remarcabil. Prin această carte Florin Caragiu intră, nu am nici o îndoială în această privinţă, în competiţie onestă cu tot ceea ce s-a creat mai valoros în poezia ultimului deceniu la noi. Discursul lui este unul care se dovedeşte a fi, în sens estetic, fericit complicat. Zone de limpezime de cristal stau în coasta unor „blocuri” textuale masive unde germinează durerile fără leac. Gesturi diafane se complică organic în zone în care agonia inimii lumii noastre cea de toate zilele este regină întunecată şi neînduplecată.
Florin Caragiu vrea mult pentru că poate mult. Majoritatea poemelor sale sunt, concomitent, îmbrăţişare şi ciocnire de sensuri multiple, nu o dată nu numai disparate, ci chiar adverse unele faţă de altele. Pretutindeni însă este perceptibilă o concentrare pregnant personală a sinelui, care devine marcă a unei sensibilităţi profunde şi recognoscibile. Florin Caragiu este de la un capăt la altul al volumului său Florin Caragiu. Este, în fond, izbânda majoră a oricărui poet care contează (şi pe care se poate conta) şi pentru care poezia a devenit nu unul din modurile posibile de a fi, ci unicul mod de a fi".

Nicolae TZONE


"Florin Caragiu se prezintă – în Sentic – ca un surprinzător poet postdouămiist. Deşi a frecventat Cenaclul Euridice, el s-a ferit să practice poetica minimalistă, propunând un tonus destins, fără derapajele visceralizante specifice generaţiei sale. Discursul acestui poet autentic se caracterizează printr-o sobră surdinizare stilistică, deşi nu lipsesc acele energii lingvistice dejective atribuite de obicei douămiismului canonic. În straturile de profunzime ale textului se notează o „transfuzie” mistică firească, fără să distoneze în acest context receptiv atât de heteroclit. Sunt convins că despre Florin Caragiu se va mai vorbi de acum înainte, aşa cum se cuvine".

Marin MINCU



Vă aştept pe toţi cei interesaţi la lansare!