Din nou, despre „sentic” (reflecţii prilejuite de lansarea de la Braşov)

Noţiunea de „sentic” are un conţinut metapoetic, exprimă o conştiinţă artistică şi intenţia mea a fost ca în câmpul poeziei religioase să introduc această experienţă, această reflecţie foarte specifică, ce ţine de mesajul propriu artei. Dacă punem problema din punct de vedere psihologic, se poate vorbi de ceea ce psihologii numesc „imaginaţie creatoare artistică”, deosebind-o de „psihologia empirică”. Raportat la poezia religioasă, acest concept de „sentic” e menit să aducă un plus în modul de a accede la expresie cu acest univers interior extrem de complex, apropiat de inexprimabil, pentru că de multe ori, dacă se neglijează domeniul formei şi se accentuează mai degrabă pe idee şi pe conţinut, se ratează transmiterea sa artistică, deoarece se pierde strălucirea sa apofatică. „Sentic” este o extrapolare a unor reprezentări artistice proprii universului muzical la experienţa artistică în general şi pe această cale vizează să opereze înăuntrul experienţei umane într-un sens mai profund, astfel încât arta să fie integrată în miezul spiritualităţii umane şi sentimentul complexităţii formei să fie unit cu trăirea conţinutului într-un mod cât mai adecvat.
De ce s-a preluat muzica în calitate de model şi cu funcţie de modelare a sensibilităţii umane în general? Pentru că în câmpul artelor şi în genere muzica reprezintă apogeul legăturii dintre intensiv şi formal, dintre mesaj şi formă. De obicei, în cadrul altor arte, separaţia între formă şi conţinut, acest clivaj este favorizat în actul receptării într-un mod mult mai accentuat decât se întâmplă în muzică. Întrebat fiind ce reprezintă primul acord din Simfonia a V-a, Beethoven a răspuns reproducând sunetele. Asta vrea să spună că în muzică mesajul este strâns legat de creativitatea prin formă, de complexitatea pe care o structură a semnului o încifrează, cu trimiteri foarte adânci în universul semnificaţiei, ireductibile la o idee ce poate fi enunţată făcând abstracţie de corpul ei sensibil. Acest corp sensibil este chiar universul conotaţiilor, al valenţelor infinite prin care realitatea e dată în mişcarea totalităţii ei. De altfel, psihologia vede în zona esteticului, care este o zonă specifică a spiritualităţii umane, exercitarea simţului conotaţiei, al relaţiei tainice, ascunse, între diferite aspecte ale realităţii.
În concluzie, prima intenţie a introducerii termenului „sentic” vizează funcţia poetică ce leagă conţinutul de formal, într-un sens mai larg spiritul de materie, inteligibilul de sensibil. A doua deschidere a acestui concept vizează adevărul participativ sau cunoaşterea participativă, care se împlineşte în opera poetică. Astfel, realitatea poetică nu este produsul receptării pasive, al adaptării la mediu şi în câmpul unei psihologii empirice. Reflexul creativ diferă de cel behaviorist, care imită ceea ce vede şi care este un răspuns automat la datul exterior. Prin mecanismul psihic al participării artistice, se arată cum o lume, sau imaginea unei lumi, se naşte din şi în acord cu modulaţia sensibilităţii umane. Este o psihologie empirică inversată, ce pare a fi opusul adaptării. Din forţa spiritului se poate proiecta o altă lume, prin legea intimă a corelării obiective.
În viziunea creştină, aceste idei enunţate pot fi asimilate în mod natural de reflecţia teologică însăşi. În primul rând, în creştinism există această credinţă a unităţii între sensibil şi inteligibil, sub pecetea iconică a Chipului şi Logosului lui Dumnezeu. Este valorizată reacţia sensibilităţii, ca loc unde se poate întrupa adevărul, şi chiar un adevăr apofatic. Sensibilitatea nu are doar funcţia adaptării la mediu, un rol instrumental. La Mozart, gustul este o sinteză a judecăţii. Nivelele de trăire care par inferioare pot fi în mod secret legate de intuiţiile superioare. Adevărul nu se repartizează doar pe etaje superioare, în cantonamentul raţiunii.
Acestea zicând, intenţia mea a fost să mă deschid cu acest concept – care el însuşi este inefabil şi nu are o precizie tezistă – asupra asimilării religiosului în poezie. O posibilă corelaţie în patristică a ideii de „sentic” este conceptul de „simţire înţelegătoare”, întreg de trăire – străbătut de prezenţa în mod inefabil sesizabilă a lui Dumnezeu – în care sunt unite sensul, senzaţia şi sentimentul şi, mai mult decât atât, ele nu sunt date ca posesia unei cunoaşteri cu contururi precise, determinate, ci în cadrul unui demers de sondare a necunoscutului şi de adâncire în taină.
„Sentic” vine de la sintagma „sentic cycles”, se traduce în cuprinsul acestei sintagme de „ciclu sentic”, al cărei înţeles se leagă de un fenomen propriu muzicii tonale, care prin modulaţie şi schimbarea tonalităţilor roteşte, mişcă un sentiment pe diferite trepte de calitate şi de devenire, îl mută de la un pol la altul, expune o întreagă paletă a participării, a contrastelor dinamice ce se nasc din această trăire şi care, mai mult decât atât, sunt surprinse în simultaneitatea lor. Ce înţelegem de aici?
În primul rând, faptul că natura complexă, multifaţetată, a formei surprinde în instantaneitatea ei o întreagă mişcare a fiinţei, nefiindu-i străin în nici o clipă sensul devenirii, capătul vremurilor. E ceea ce Gaston Bachelard a numit „clipa poetică”, a simultaneităţii proprii unui gest de conştiinţă, o proiecţie pe verticală a devenirii, într-un moment total. Forma astfel concepută este un moment de conştiinţă, o privire dinspre viitor spre trecut, nu numai de la prezent la viitor. Părintele Ghelasie a apropiat poezia de mistică, referindu-se tocmai la sentimentul de mişcare a totalităţii imortalizate într-o clipă, când omul trăieşte total şi adânc.

Florin Caragiu


(24. 06. 2011, Braşov)