Volumul „Amintiri pentru tatăl meu” (Vinea, 2010), semnat de Radu Vancu, este, dincolo de toate, o carte tulburătoare. Părţi din volum sunt reluări ale unor texte publicate în volumele „Biographia Litteraria” şi „Monstrul fericit”, acestea fiind reunite şi completate cu un număr consistent de poeme noi (aproape jumătate din volum), până la o imagine rotundă asupra unei întâmplări tragice şi a unui chip tragic, în raza cărora se desfăşoară viaţa şi rostirea poetului. Nu este deloc uşor să comentezi un asemenea „ritual de plângere”. Textul iese din viaţă ca unghia din carne, şi trebuie urmat îndeaproape, ghicindu-i răsuflarea. În motto-ul la carte, găsim un filon, aş spune, iconic, al acestui eflux poetic: „Mortul putrezeşte, moartea lui nu prinde nici măcar mucegai. Ea e pururi cu tine, în tine, lucrează neîncetat, ca rugăciunea celui bun şi zbaterea celui rău, încât ajunge să ţi se pară că-i acolo încă dinainte ca cel drag să moară şi va fi acolo până la sfârşit, când vei ajunge şi tu la articolul acela. Şi când, poate, moartea celui drag în sfârşit va muri” (p. 5).Faptele sunt prezentate, cum e şi firesc, la modul simplu, direct, o dată cu efectul de implozie, cu reacţia în faţa neverosimilului şi ireparabilului: „Când s-a spânzurat, până au venit ăia de la SMURD/ i-am făcut respiraţie artificială – ultimul aer ieşea din plămâni gâfâit/ şi viaţa plutea în jur şi moartea plutea în jur şi cumva absurd/ am gândit că mai respiră, îmi venea să zburd/ şi aerul lui era aerul meu şi eu n-am murit încă, şi surd/ am auzit paramedicii zicând: e mort” (Adevăratele amintiri). Din acel moment, se confesează filial autorul, „a început pe bune lupta mea, cum stam (ca şi acum) lângă leşul cald,/ cu gura plină de sufletul tău coborând în mine, prea fierbinte ca să-l pot înghiţi” (Viaţa săpunarului Cornel Vancu, povestită lui însuşi de fiul său Radu).
Confruntarea ce emerge din momentul traumatic preschimbă un întreg orizont de sensibilitate înţelegătoare. Şi, în primul rând, se răstoarnă perspectiva asupra timpului: „Lumea prea fragedă – ca o corcoduşă timpurie, cu sâmburele de o moale amăreală verde – / pentru dinţii de lapte ai sufletului molfăind-o în van, ochii aproape orbi ai minţii,/ mijiţi precum ai căţeilor nou-născuţi, neînvăţaţi cu lumina viscolind în pleoape/ nedesluşiri fluide de personaje, urechea surdă până târziu în adolescenţă a inimii –/ se poate iubi când încă nu eşti? (…) nu-l cunoşti pe bărbatul mai tânăr deja decât unii dintre prietenii mei,/ mai tânăr cu fiecare an cu care eu mă fac mai bătrân şi căruia-i spun în textele astea tată” (Părinţi şi copii).
Asta pentru că limita, pentru devenire, ţine incipient de orizontul neîntâmplat (urmărit inductiv), dar, sub presiunea tragediei, omul ajunge să locuiască în limită, să se descopere pe sine ca limită, dinspre care regândeşte, proiectiv, atât timpul real, cât şi pe cel textual, ultimul fiind resimţit dureros, ca o retină desprinsă: „Vei spune – asta nu e viaţă, ce scrii tu aici nu sunt decât vreascuri/ în care ochiul tău disperat de singurătăţi vrea să vadă formele vuitoare ale frunzişului care au fost. (…) vorbele astea ale mele, în loc să fie apă vie/ sunt o baltă puturoasă, pe care eventualele înţelesuri se întind ca mătasea-broaştei, / verde-răcănel, şi (...) oricât ar bea din dejecţia asta nici sufletul meu, nici al tău/ n-or să se trezească la viaţa adevărată, n-or să fie curcubee bând apă vie/ din fântâna de la capătul lumii. Deşi sufletul meu e capătul lumii” (Basmul pe care mi l-aş spune mie).
Din acest capăt al lumii care este poetul şi în care se simte aruncat o dată cu timpul mort, însă nu mai puţin supus fermentării spirituale, amintirile se întrepătrund cu viitorul, până la a-l focaliza, ca sub o lupă: „amintirile îşi fermentează timpul mort în mine ca într-o narcisică bute/ până când din inconsistenţa lor strivitoare susură un alcool/ din a cărui beţie nu mă pot trezi, lunecând neîncetat între rai şi şeol. (…) Amintirile sunt despre viitor” (Geneza metaforei şi sensul amintirilor). Memoria reţine punctele pâlpâitoare ale unei traiectorii frânte: „Sufletele noastre căscau ochi rotunzi şi cuminţi, ascultau şi băteau uimite din pălmuţe, / în aerul tulbure se făceau bulboane de limpezime şi vedeam prin ele lumea” (Îţi mai aduci aminte?); „Ea e iarba, cum zice poetul, şi acoperă totul, Waterlooul, Austerlitzul şi pe tine, / luptă dintre cele mai teribile ale sufletului meu încă ostenit şi cu coapsa fărmată (...) Noi eram iarba, noi ne aşterneam ca o iarbă animală, iubitoare şi chicotindă/ peste trupul tău, când veneai acasă beat, te întindeai pe covorul rugos/ şi ziceai: hai, puia ticu, iubiţi-l pe tata” (O, tată...).
Aceste flăcări fragile aruncă umbre peste neliniştea de a fi, şi peste aprehensiunea de a fi trăit de ceea ce ucide: „sunt eu oare cu adevărat/ aici, cu Camelia lângă mine, zdreliţi din ce în ce de rafalele solide/ ca piatra, întrebându-mă cine ne trăieşte pe noi şi iarba cine-o trăieşte, ce ne trăieşte aşa de diferit? (…) Ce ne trăieşte ne ucide” (O, tată...). Ca încetinite, lucrurile se desfăşoară sub presiunea unei continue, polare şi polarizante, „prezenţe în absenţă”, ce impregnează limfatic atmosfera: „din venele deschise ale aerului curgea moartea ca un sânge alb şi lăptos” (Alte amintiri); „erai acolo,/ sprijinit cu spatele de caloriferul de tablă subţire şi cu aragazul în stânga, / aproape tot timpul, încât îmi părea, când lipseai, că aerul a luat forma corpului tău/ şi absenţa ta îi ştirbea oarecum plinătatea” (Singurătăţi de lectură).
Ca aruncat în neant, gândul se întinde instinctiv spre origini imemoriale, însă, nevindecat, se loveşte în vis de spectrul coşmarescului, în ţesătură intertextuală: „Se face că luna se încheagă în jurul nostru ca apa în jurul picioarelor de porc/ şi că în răcitura asta e bine. Şi de la un timp începe să existe timpul, pământul se separă de ceruri şi apele de pământ şi după aceea/ pururi tânăr, înfăşurat în halatul găurit ca într-o manta, ieşi din camera mică. (…) Aragazul arde, aerul tremură îngroşat, noi ne bem sufletele” (Vis cu tine). Sunt rememorate cu o conştiinţă acută clipe de erupţie a traumei, acte ratate, gesturi declanşatoare de fracturi sufleteşti: „geme cât vrei din minte, / nu o să poţi să nu răneşti pe cei pe care-i iubeşti. (...) eram la Nelu Popa, fiică-ta şi soră-mea Ramo a sunat la uşă, / plângând, spunând că o baţi pe mami (niciodată/ nu o bătuseşi), şi nici nu ştiu cum am ajuns acasă, în camera mare, / unde răsturnaseşi masa şi voiai să ajungi să te arunci de pe balcon, şi o katiuşă/ de ură şi iubire mi-a mitraliat fiinţa, şi te-am lovit o dată/ cu sete, deşi tu n-o loviseşi. Azi mă simt ca tine, şi doare” (Dejecţii).
Cărţile pot provoca, pentru autor, o beţie similară cu a alcoolului, întreţesând realitatea, carnea, în vorbe. Felul în care un autor ca Zévaco, suveran peste text, poate „salva” un personaj precum Pardaillan-fiul, ca „să iasă basma curată”, în faţa infailibilului Saêtta, „maestrul absolut al scrimei” nu îşi poate găsi, însă, transpunere în naraţiunea vieţii tatălui, spre a para lovitura morţii, încât textul apare „gata povestit”, răscolind „doar ţărâna morţii din trupurile noastre triste” (Εco la saêtta). Mai mult, figura tatălui apare a avea libertatea de a para încercarea de a se schimba, fie şi numai textual, în acest „roman analitic în versuri”, destinul său tragic.
„Lumea nouă” este „lumea care a început cândva/ între unşpe fără cinci şi unşpe şi cinci, în dimineaţa de noiembrie, cu strigătul tău mic/ anunţând separarea definitivă a vertebrelor”, lumea în care „oameni pricepuţi (...) au tras pământul deasupra ca o cortină” (Lumea nouă). Este lumea vegheată de „uleiul/ în care carnea noastră o să ardă nestins”, în care străluceşte dorinţa de a vedea „fiinţa mea şi a lui Cami/ reflectată, altfel decât în ghicitură, într-o oglindă mică şi clară” (Oglinzi). Este o lume, totodată, care aruncă omul în părăsire, în care „sentimentele se prăbuşesc lent ca regimurile comuniste/ în Europa de Est” şi urmează „postcomunismul inimii,/ vinovăţia comună care oferă compensate toate” (Elegia codului PIN).
Cu sentimentul că „dacă tata ar fi fost un om al muncii în ultimii ani, ca mine” şi „i-ar fi intrat, ca mie, banii pe card, ar fi trăit şi azi”, poetul retrăieşte trama întâmplării în gesturi cu ecouri similare: „când verific cardul, moare în mine un Soljenâţin” (idem). „Cea mai bună dintre lumi” este cea în care tata „s-a omorât când aveai 19 ani/ & în care mama-i suspectă de cancer la sân” (Viaţa de proximitate. Dimineaţa) – acest lucru zguduie conştiinţa autorului. „Să plantezi un pom,/ să faci un copil, să ai revelaţia” (32) – au fost „bifate”, însă efemeritatea vieţii pământeşti, angoasa suferinţei, chemarea ţărânei strâmtorează conştiinţa. Imaginea evagriană a monahului care şi-a muiat rasa în zemurile cadavrului femeii care-i bântuia asceza, spre a-şi aduce aminte de zădărnicia atracţiilor ispitei, este reluată în contextul în care poetul încearcă să înfrunte amintirea chinuitoare, înmuindu-şi „creierul ca pe o cârpă în zemurile cadavrului” şi strigând, cu privirea la „zoaiele fantasmei”: „Iată ce suntem!” (Tratatul practic).
Imaginea tatălui este chiar glonţul oprit lângă inimă, în jurul căruia rana se închide şi pe care poetul are să-l poarte toată viaţa (7). Ea bântuie ca un spectru: „Au trecut treişpe ani şi tot mai apari, ca scheletul ăla gigantic/ al lui Lynch, să spui: «Se întâmplă iar». Inima se face atunci/ ca o pungă se sânge închegat, dar eu ştiu că nu se întâmplă iar,/ nu te lasă inima să te aduni de printre rădăcini şi râme/ şi să intri iar dimineaţa de 1 noiembrie 1997,/ să se facă iar unşpe fără cinci şi Ramo să mă trezească// speriată că te-ai încuiat în cameră, să bat în uşă/ şi să o împing cu umărul până cedează, să te găsesc legând sfoara/ de rafie de ţeava subţire a caloriferului, cu scăunelul deja pregătit,/ să simt punga de sânge strângându-se violent, să te iau cu binişorul,/ să te pun în pat, să te învelesc, ce naiba, eşti tată de cinci copii,/ da, să zici, ca trezit dintr-un vis, da, mă culc acum, bine, vorbim/ când te trezeşti, la unşpe şi cinci să te găsească Doru/ atârnând de sfoară, cu un zâmbet poznaş pe faţă” (Twin peaks). Însă Radu Vancu pune înaintea acestei imagini strălucind în creier „ca mărgăritarul în râtul porcului”, ca o singură posibilă contrapondere, dragostea filială necondiţionată, încrederea în puterea divină transformatoare şi atotmilostivă, ce-şi află sălaş în inimă: „Inima-i încă rece, un cărbune abia aşteptând temperaturile/ şi presiunile care-l vor face diamant. În curând/ numai petale şi diamant, vom pune cu adevărat Istoria la lucru” (Lumea veche).
Fiul poartă, de aici încolo, „crucea” tatălui, înscrisă în speranţa unei „renaşteri a tatălui prin fiu”, care trasează corespondenţe de consistenţă organică: „Port barbă, peste inimă mi-a crescut păr// des ca iarba de pe mormântul tău” (Sfoara de rafie) şi se detaşează, rescrisă cu ingenuitate, în priveliştea învierii: „Dacă ar fi să se întâmple azi, cum ziceam,/ dacă ar sări lespezile de pe morminte/ şi aţi ţâşni voi, morţii, toţi deodată,/ ca popcornul pocnind afară din cratiţă,/ cu carne albă şi pufoasă pe oasele înnegrite// ca bobul de porumb prăjit, şi aţi veni fiecare/ să vă căutaţi viii, nu m-ai recunoaşte./ Dar asta n-are importanţă – nici pruncul nu-şi recunoaşte/ de la naştere părintele. O să te iau de mână/ şi o să fii pruncul născut de mine în lumea veşnic pufoasă/ în care totu-i alb ca sfoara de rafie nefolosită” (Sfoara de rafie).
Florin Caragiu
(text publicat în revista "Poesis Internaţional", Nr. 5/Iunie 2011, pp. 40-41)
Sursa foto.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu