Doamne, apără acest popor de cei ce înţeleg să-şi extermine, fie şi indirect, semenii! Fă să iasă din istorie pe cei lipsiţi de orice umbră de omenie, pe cei ce fac păcat strigător la cer când lasă omul să ajungă sub pragul de supravieţuire. Ei se fac că nu văd disperarea sa, dar sufletul săracului se va cere din mâinile lor, şi dacă de judecata oamenilor vor scăpa, nu vor scăpa de Judecata lui Dumnezeu.
Păcatele noastre sunt multe.
Mulţi dintre noi ne-am omorât pruncii, am osândit, urât şi batjocorit sau bârfit pe aproapele, am făcut păcate ca nisipul mării, dar nu-ţi întoarce faţa Ta de la noi. Merităm pedeapsa, dar revarsă peste noi îndurările Tale.
Izbăveşte-ne de cei ce lasă fără mijloace de subzistenţă bătrânii, care au muncit o viaţă ca să fie acum practic lipsiţi de mijloace de supravieţuire sau de putinţa de a cumpăra medicamente care să-i ţină în viaţă.
Scapă-ne de cei care, fără frică de Dumnezeu şi fără să se ruşineze de oameni, îi lasă pe părinţii săraci lipsiţi de mijloacele de a-şi hrăni şi creşte copiii.
Doamne, luminează mintea bogaţilor, ca să vadă că, atunci când oamenii mor lângă ei de foame şi se zbat în sărăcie cruntă, a avea bani şi a nu-i folosi pentru salvarea aproapelui este un mare blestem pe care singuri şi-l atrag pe capul lor şi al neamului lor.
Doamne, ştiu bătrâni pe care medicamentele îi ţineau în viaţă şi care acum nu şi le mai vor lua pentru că nu vor mai avea cu ce.
Dacă asupra unei ţări nimereşte un cutremur, o calamitate, sar toţi să ajute pe cel nenorocit. Dar acum oare nu e o catastrofă, când se va ajunge sub orice prag al subzistenţei? Săracul strigă si nu are pe nimeni să îl ajute. Dacă o mică jertfă ar face de bunăvoie bogaţii, ar mai respira săracul. El îşi îndură sărăcia, dar laţul se strânge în jurul gâtului său tăindu-i suflarea.
Auzi rugăciunea deznădăjduită a celor fără apărare!
Ajută-ne să ne curăţim de păcatele noastre, ca să ne putem schimba în bine si să fim feriţi de a fi părăsiţi de harul Tău, ca să nu ajungem pradă tuturor nenorocirilor şi stăpânirilor crude.
Miluieşte pe toţi, îndreaptă-i pe toţi, miluieşte-i cu darul şi certările Tale pe vrăjmaşii noştri, ca să se întoarcă spre Tine şi să se facă slujitori ai dragostei Tale, lepădându-se de mamona.
marți, 25 mai 2010
luni, 24 mai 2010
miercuri, 19 mai 2010
Invitatie la "Pariu pe Prietenie"
Comunicat de presă - Pariu pe Prietenie
Bocancul Literar şi partenerii săi vă invită duminică, 23 mai 2010, la o nouă ediţie a Pariului pe Prietenie. Evenimentul va avea loc de la ora 18:00 la Mojo Music Club (fost Backstage) din Bucureşti, strada Gabroveni nr. 14.
În cadrul rubricii Dana Banu şi prietenii, vor lectura Aida Hancer, Florin Caragiu, Adrian Diniş. Momentele muzicale vor fi asigurate de Nicoleta Neagu şi Ştefan Mardale.
Surprize muzicale cu Puiu Creţu, Dan Caramihai şi Teddy Tudoroiu. Lectură Sorin Teodoriu, Ştefan Ciobanu, Ştefan Tivodar.
Locaţia Mojo Music Club se află pe strada Gabroveni, punct de reper Bd. I.C. Brătianu (fost Magheru) vis-a-vis de magazinul Cocor.
Sursa : http://www.bocancul-literar.ro/Forms/CreatieLiterara/DetaliiCreatie.aspx?id=21822
duminică, 16 mai 2010
Poezie şi natură originară
Pe mulţi dintre noi ne frământă întrebarea: în ce măsură este posibilă astăzi existenţa unei sensibilităţi religioase în materie de poezie? Este compatibilă sensibilitatea postmodernă cu o renaştere a poeziei şi, în sens mai larg, a artei de inspiraţie religioasă? Un răspuns afirmativ la această din urmă întrebare ar putea invoca în favoarea sa, cu prioritate, argumentul metapoeziei, înţeles ca specificitate ireductibilă a valorii estetice. În raport cu aceasta, tot restul (personaj, situaţie, temă, sentiment psihologic) e un „procedeu” menit să contribuie la constituirea unui macrosemn misterios (opera sau, mai nou, „scriitura”), ale cărui efecte esenţiale sunt, pe de o parte, bucuria (bucuria întâlnirii cu o reuşită estetică) şi, pe de altă parte, e vorba de întâlnirea cu „o viziune şi o enigmă”, cum ar fi spus Borges, în „iminenţa unei revelaţii” (chiar dacă aceasta întârzie să se producă).
În mod aprioric, arta deschide pentru orice receptor un orizont de aşteptare al surprizei plăcute (plăcute în chip esenţial, adică estetic), în raport cu care orice neplăcere de ordin psihologic la care face trimitere o creaţie nu ţine decât de „procedeu” şi îndeplineşte astfel o funcţie similară cu aceea a condimentului amar tonifiant menit să intensifice savoarea produsului degustat. Prin această prismă înţeles, caracterul atemporal luminos al metapoeziei este acel cadru aprioric (la care face trimitere, de altfel, ideea de artă minimală), care impune în orice situaţie depăşirea banalului şi a profanului, către o sferă mai adâncă şi mai promiţătoare a trăirii, unde orice poet se vede împins adesea, chiar împotriva propriilor idei şi tendinţe, o dată ce a „găsit”, printr-o străfulgerare, cuvântul fericit. Această „lovitură de trăznet” a verbului poetic acţionează şi ca un paratrăznet, care va respinge interpretările reducţioniste ulterioare. Existând sub auspiciile major definitorii ale esteticului, orice poezie bine scrisă promite să fie, prin natura ei de semn complex şi nesupus raţionalizării factice, o fereastră deschisă spre sentimentul religios.
De aici pornind, poeziei religioase i se cere, pentru a fi cu adevărat poezie, să existe cu naturaleţe. Un atare mod de existenţă nu se afirmă, fireşte, ridicând bariere de limbaj şi ziduri de ideologii în direcţia unei tabere adverse, din care fac parte acele producţii cu orientare vădit relativistă şi desacralizantă. Menirea poeziei religioase creştine, mai cu seamă, este recucerirea firescului în raport cu natura noastră originară. În cartea Structurile antropologice ale imaginarului, unde autorul Gilbert Durand a schiţat temeiurile pentru o fantastică transcendentală, s-a afirmat, pe bună dreptate, că omul se simte cel mai în largul său în mediul poveştilor, al istorisirilor fantastice, al căror efect creşte puterile sângelui, cauzând o benefică vasodilataţie la orice nivel al fiinţei. În genere, fiinţa umană are nevoie ca de oxigen de o imagine transfigurată despre lume, la care se raportează psihologic şi spiritual. În renumita sa carte Prière et poésie, abatele Henri Bremond a văzut acţiunea „poeziei pure” ca pe o purificare de răul psihologic şi implicit de răul moral. „Răul de care ne curăţă catharsis-ul e de natură psihologică şi numai implicit morală. (…) Patima e un element dăunător în măsura în care tinde să stânjenească activitatea sufletului profund, centru şi sediu al întregii activităţi poetice”. Catharsis-ul restabileşte calmul favorabil receptării frumosului iconic.
Psihologia este elementul din noi cel mai unit cu mediul înconjurător. Aici se decide sentimentul de natură, calitatea autenticului, a naturalului. Dimpotrivă, acţiunea morală (exercitată prin voinţă) pare a marca în primul moment o înstrăinare de cerinţele psihologice imediate. O artă de obârşie religioasă, însă, năzuieşte să facă auzit glasul din chiar inima „naturii regăsite”, a sugerat abatele Bremond. „În sensul riguros al termenului, poetul e un glas – os magna sonatorum – ori nu e nimic. (…) Cu ajutorul aceloraşi cuvinte care, văzute în ele însele, aparţin de învăţături sau de elocinţă, sufletul profund al poetului răzbate până la sufletul adânc al cititorului, până la regiunea lăuntrică a cărei intrare e oprită didacticismelor, fie chiar elocvente. Zguduie acest eu profund, îl ridică, îl asociază la propria sa experienţă”.
Catharsis, aflăm din Prière et poésie, reflectă ceea ce misticii numesc trecerea de la meditaţie la contemplaţie, adică de la reflecţia nevoitoare la vederea fericitoare. Acesta e şi motivul pentru care Bremond a deosebit poezia de rugăciune. Poezia desăvârşită, a arătat el, nu seamănă cu năzuinţa rugăciunii (în sens de cerere către Dumnezeu), care este ca şi anterioară, căci e „ca şi cum” rugămintea a fost deja împlinită. În mod cu totul asemănător, Karl Barth afirmase despre muzica lui Mozart că este ca şi îndeplinirea faţă de rugăminte, un răspuns liber dat dinainte Cuvântului: „Fiecare «Kyrie», fiecare «miserere», de oriunde ar veni, nu are oare asigurarea că mila invocată este de mult realitate?!… Dona nobis pacem! Aici avem, în ciuda a tot ceea ce se poate spune, o rugăminte care a fost îndeplinită”.
În felul acesta, conchide teologul, „muzica pură” nu vrea să proclame doctrine, nu impune nimic ascultătorului, nu-l obligă la nici o hotărâre sau atitudine forţată; pur şi simplu îl face ca şi, pentru o clipă, liber, în mediul naturii sale transfigurate. Cu toate acestea, avea să recunoască abatele Bremond, cu cât va fi mai puţin rugăciune (mai specifică din punct de vedere artistic, va să zică), poezia va stârni cu atât mai mult în receptori dispoziţia favorabilă rugăciunii. În acest punct al întâlnirii dintre poezie şi rugăciune nu găsim nici o contradicţie, pentru că natura regăsită nu mai cunoaşte în sine năzuinţe fatalmente străine de ea însăşi.
Părintele Ghelasie Gheorghe remarcă, la rândul său, deschiderea mistică a poeziei: „Versul este «căutarea» Vorbirii primordiale. Versul nu este, încă, Poezie. Poezia este Însăşi «Vorbirea primordială». Inima este Taină şi Grăire, este Poezie şi Vers, este Chip de Gest-Icoană şi Trup de Culoare şi Lumină. Cine va intra în Taina Inimii, va descoperi întâlnirea lumii cu Dumnezeu”.
Cum bine se ştie, miza instinctului artistic este dată de spontaneitate şi acordul liber cu un dat natural. Lucrarea artistică dovedeşte însă că spontaneitatea cea mai curată poate fi regăsită numai după ce ne luptăm cu (rezistenţa vechilor obişnuinţe sau a vechii naturi faţă de) un proces riguros de selecţie. Astfel, o dată realizată, opera de artă ocultează munca facerii ei, dă senzaţia de apariţie graţioasă şi imediată. Altfel spus, oferă impresia maximă de natură originară, obţinută fără efort, ca şi când ar fi existentă de la sine. Harul reuşitei artistice a ocultat lupta cu limbajul, aşa cum Învierea copleşeşte moartea.
(text publicat în revista "Ramuri", nr. 5, Mai 2010)
În mod aprioric, arta deschide pentru orice receptor un orizont de aşteptare al surprizei plăcute (plăcute în chip esenţial, adică estetic), în raport cu care orice neplăcere de ordin psihologic la care face trimitere o creaţie nu ţine decât de „procedeu” şi îndeplineşte astfel o funcţie similară cu aceea a condimentului amar tonifiant menit să intensifice savoarea produsului degustat. Prin această prismă înţeles, caracterul atemporal luminos al metapoeziei este acel cadru aprioric (la care face trimitere, de altfel, ideea de artă minimală), care impune în orice situaţie depăşirea banalului şi a profanului, către o sferă mai adâncă şi mai promiţătoare a trăirii, unde orice poet se vede împins adesea, chiar împotriva propriilor idei şi tendinţe, o dată ce a „găsit”, printr-o străfulgerare, cuvântul fericit. Această „lovitură de trăznet” a verbului poetic acţionează şi ca un paratrăznet, care va respinge interpretările reducţioniste ulterioare. Existând sub auspiciile major definitorii ale esteticului, orice poezie bine scrisă promite să fie, prin natura ei de semn complex şi nesupus raţionalizării factice, o fereastră deschisă spre sentimentul religios.
De aici pornind, poeziei religioase i se cere, pentru a fi cu adevărat poezie, să existe cu naturaleţe. Un atare mod de existenţă nu se afirmă, fireşte, ridicând bariere de limbaj şi ziduri de ideologii în direcţia unei tabere adverse, din care fac parte acele producţii cu orientare vădit relativistă şi desacralizantă. Menirea poeziei religioase creştine, mai cu seamă, este recucerirea firescului în raport cu natura noastră originară. În cartea Structurile antropologice ale imaginarului, unde autorul Gilbert Durand a schiţat temeiurile pentru o fantastică transcendentală, s-a afirmat, pe bună dreptate, că omul se simte cel mai în largul său în mediul poveştilor, al istorisirilor fantastice, al căror efect creşte puterile sângelui, cauzând o benefică vasodilataţie la orice nivel al fiinţei. În genere, fiinţa umană are nevoie ca de oxigen de o imagine transfigurată despre lume, la care se raportează psihologic şi spiritual. În renumita sa carte Prière et poésie, abatele Henri Bremond a văzut acţiunea „poeziei pure” ca pe o purificare de răul psihologic şi implicit de răul moral. „Răul de care ne curăţă catharsis-ul e de natură psihologică şi numai implicit morală. (…) Patima e un element dăunător în măsura în care tinde să stânjenească activitatea sufletului profund, centru şi sediu al întregii activităţi poetice”. Catharsis-ul restabileşte calmul favorabil receptării frumosului iconic.
Psihologia este elementul din noi cel mai unit cu mediul înconjurător. Aici se decide sentimentul de natură, calitatea autenticului, a naturalului. Dimpotrivă, acţiunea morală (exercitată prin voinţă) pare a marca în primul moment o înstrăinare de cerinţele psihologice imediate. O artă de obârşie religioasă, însă, năzuieşte să facă auzit glasul din chiar inima „naturii regăsite”, a sugerat abatele Bremond. „În sensul riguros al termenului, poetul e un glas – os magna sonatorum – ori nu e nimic. (…) Cu ajutorul aceloraşi cuvinte care, văzute în ele însele, aparţin de învăţături sau de elocinţă, sufletul profund al poetului răzbate până la sufletul adânc al cititorului, până la regiunea lăuntrică a cărei intrare e oprită didacticismelor, fie chiar elocvente. Zguduie acest eu profund, îl ridică, îl asociază la propria sa experienţă”.
Catharsis, aflăm din Prière et poésie, reflectă ceea ce misticii numesc trecerea de la meditaţie la contemplaţie, adică de la reflecţia nevoitoare la vederea fericitoare. Acesta e şi motivul pentru care Bremond a deosebit poezia de rugăciune. Poezia desăvârşită, a arătat el, nu seamănă cu năzuinţa rugăciunii (în sens de cerere către Dumnezeu), care este ca şi anterioară, căci e „ca şi cum” rugămintea a fost deja împlinită. În mod cu totul asemănător, Karl Barth afirmase despre muzica lui Mozart că este ca şi îndeplinirea faţă de rugăminte, un răspuns liber dat dinainte Cuvântului: „Fiecare «Kyrie», fiecare «miserere», de oriunde ar veni, nu are oare asigurarea că mila invocată este de mult realitate?!… Dona nobis pacem! Aici avem, în ciuda a tot ceea ce se poate spune, o rugăminte care a fost îndeplinită”.
În felul acesta, conchide teologul, „muzica pură” nu vrea să proclame doctrine, nu impune nimic ascultătorului, nu-l obligă la nici o hotărâre sau atitudine forţată; pur şi simplu îl face ca şi, pentru o clipă, liber, în mediul naturii sale transfigurate. Cu toate acestea, avea să recunoască abatele Bremond, cu cât va fi mai puţin rugăciune (mai specifică din punct de vedere artistic, va să zică), poezia va stârni cu atât mai mult în receptori dispoziţia favorabilă rugăciunii. În acest punct al întâlnirii dintre poezie şi rugăciune nu găsim nici o contradicţie, pentru că natura regăsită nu mai cunoaşte în sine năzuinţe fatalmente străine de ea însăşi.
Părintele Ghelasie Gheorghe remarcă, la rândul său, deschiderea mistică a poeziei: „Versul este «căutarea» Vorbirii primordiale. Versul nu este, încă, Poezie. Poezia este Însăşi «Vorbirea primordială». Inima este Taină şi Grăire, este Poezie şi Vers, este Chip de Gest-Icoană şi Trup de Culoare şi Lumină. Cine va intra în Taina Inimii, va descoperi întâlnirea lumii cu Dumnezeu”.
Cum bine se ştie, miza instinctului artistic este dată de spontaneitate şi acordul liber cu un dat natural. Lucrarea artistică dovedeşte însă că spontaneitatea cea mai curată poate fi regăsită numai după ce ne luptăm cu (rezistenţa vechilor obişnuinţe sau a vechii naturi faţă de) un proces riguros de selecţie. Astfel, o dată realizată, opera de artă ocultează munca facerii ei, dă senzaţia de apariţie graţioasă şi imediată. Altfel spus, oferă impresia maximă de natură originară, obţinută fără efort, ca şi când ar fi existentă de la sine. Harul reuşitei artistice a ocultat lupta cu limbajul, aşa cum Învierea copleşeşte moartea.
(text publicat în revista "Ramuri", nr. 5, Mai 2010)
joi, 13 mai 2010
marți, 11 mai 2010
duminică, 9 mai 2010
sâmbătă, 8 mai 2010
Mihai Caragiu: "Adevăr şi Simulare"
"Unul din principalele avantaje ale creierului pare să fie capacitatea lui de a mânui idei vagi, insuficient definite", spre deosebire de acţiunea maşinilor de calcul, care "sunt aproape incapabile să-şi programeze ideile în cazul ideilor neprecise" (N. Wiener, 1964). Încercări de a depăşi această "insuficienţă" a maşinii, menţionată de Wiener, au existat. La noi, notabilă a fost ideea avansată de Gr. Moisil, aceea de a construi un calculator "în baza trei", conceput astfel încât dialogul om-calculator să poată fi îmbogăţit prin includerea unor valori precum "îndoielnic" sau "problematic", intermediare între adevăr şi fals. Cu referire la logica multivalentă investigată la un nivel algebric de matematicianul român, Solomon Marcus a apreciat că originalitatea ei constă în faptul că "reţine din structura conceptelor vagi nu atât aspectul impreciziei, cât pe acela al nuanţării", deschizând posibil către o logică a judecăţilor de valoare.
Se cunoaşte raportarea viziunii matematice a lui Grigore Moisil la gândirea matematicianului L. A. Zadeh, descoperitorul conceptului de "mulţimi vagi", cel ce a impus o distincţie între "random-ness" (concepţia probabilistică a valorii logice) şi "fuzzy-ness" (concepţia nuanţată asupra acestei valori).
Entuziasmul de început care a marcat istoria ciberneticii şi a informaticii s-a temperat cu trecerea timpului, odată cu avansul luat de experiment. Astăzi, de pildă, este lipsită de suport credibil o afirmaţie precum cea făcută de Bruno Munari în 1938, când a lansat Manifestul maşinismului, el pretinzându-se a fi constructorul unei "maşini care produce artă", în mod instrumental şi artificial.
Gânditorul Petre Botezatu arăta că "de la judecată (fapt psihologic) ne-am ridicat la propoziţie (formaţie pur logică), de la aceasta la forma propoziţională şi de aici la formă (formal) în general". Astfel s-a ajuns la limbajul formalizat, cu pretenţii de metodologie universală, care este indiferent la valoarea de adevăr referenţial. D. Farcaş a sesizat în acest sens pericolul unui proces invers: în loc ca maşina să se apropie de om, "cei ce utilizează calculatorul încep să gândească precum maşina".
În arta permutaţională, să remarcăm faptul că hazardul este o condiţie sine qua non, procesului creator al artistului îi ia aici locul procesul de hazard. După cum s-a remarcat (d. ex. Ana M. Codrescu, "Maşina şi procesul de creaţie artistică"), "random-distribution (random hazard) joacă un rol de prim rang în arta ordinatorului". Permutaţia şi algoritmul sunt pentru maşina programată operaţii sau condiţii de operare, în procesul de simulare a unui act creator uman. "Suntem deci în situaţia când ordinatoarele, prin simulaţii şi metoda cibernetică a analogiilor, permit simularea, reproducerea, printr-un fel de "iteraţie a gândirii"" (Idem).
Când ordinatorul reconstituie o imagine pe baza unui program, el nu o creează, căci creaţia umană presupune existenţa unei psihologii, şi la acest nivel, a unei stringenţe motivaţionale de ordin psihic - opusă hazardului - care dirijează selecţia valorică. Mai mult decât atât, în orizont fenomenologic, receptorul de artă interacţionează prioritar cu "transcendenţa operei de artă" (ca semn obiectiv), cu universul psihic din spatele semnelor, care constituie fundalul uman sine qua non al existenţei acestora. Cum spunea filosoful Merleau-Ponty, figura umană implicită sau explicită este secretul prim şi ultim al oricărui act de expresie, originea şi finalitatea acesteia. Or, maşina de simulat artă ne propune un "semn" fără viaţă şi fără chip, fără rădăcini într-o geneză spirituală veritabilă şi, ca atare, existent în afara unui orizont de raportare în profunzime.
Emulii neocartezianismului maşinii tind, din contră, să reducă adevărul la o "ştiinţă a manipulării", la ceea ce poate fi reconstituit la ordinator, astfel încât se pretinde şi revizuirea scării valorilor - vechiul concept de "adevăr" devine, pentru ei, "gradul de similitudine" (Ab. Moles). Dacă adevărul trimite la om şi la ceea ce e originar, "gradul de similitudine", eludând cauza, se cantonează - prin procedeele de simulare - în exterioritatea efectului, ignorându-i filiaţia adâncă, temeiul motivaţional sigur.
Experimentarea prin arta permutaţională a esteticii aplicate e interesată să descopere reguli ştiinţifice, matematizabile, ale creaţiei, ignorând de regulă faptul că arta, ca act de creaţie, exprimă omul întreg şi inefabil, necuantificabil după nici o regulă strictă. Mai mult: contrar aparenţelor, rigoarea formei artistice e cel mai ades incompatibilă cu procedeele structurale de analiză care pornesc de la parte pentru a reconstitui întregul. Metoda reconstrucţiei e, din punct de vedere genetic, chiar contrară actului creaţiei, comparabil cu o geneză vie, impulsionată de intuiţia originară şi organică a întregului. În acest punct, darul artistic se întâlneşte cu misterul vieţii ca dar al lui Dumnezeu, originar şi ireproductibil prin manipulări tehnologice.
E de remarcat faptul că principiul pur operaţionalist (analitic în formă şi materialist în fond) "ceea ce construim este bazat pe ceea ce am descompus" în teologie şi în creaţia artistică autentică se răstoarnă, aici unde, dimpotrivă, "ceea ce poate fi construit este bazat mai ales pe ceea ce nu poate fi descompus". S-a spus, de ex., că producţiile pseudo-Brahms, similare cu falsele diamante, nu au nici o valoare.
Părintele Ghelasie a atins o problemă crucială a raportului între teologie şi ştiinţă, vizând posibilitatea sau imposibilitatea "de a reconstitui regresiv" cauza (Întregul) din artificiala punere în mişcare a efectului (însumarea părţilor). El arată că simpla mişcare a efectului nu poate genera cauza şi că nici o manipulare la nivel fizic nu poate ţine loc de Act creator.
(text apărut în cotidianul "Lumina", Duminică, 9 Mai 2010)
Interviuri & Articole - Linkuri
Ieroschim. Teofan Munteanu de la M-rea Nera
Ieroschimonah Teofan Munteanu, duhovnicul Mănăstirii Nera - Caraş Severin: Ortodoxia adevărată este cea în stare să învieze omul
Interviu cu Pr. John Lincoln Downie, realizat de Gheorghe Cristian Popa: „Dacă m-aş mai simţi două zile cum m-am simţit după botez, cred că aş muri liniştit“
Pr. Răzvan Ionescu, Paris: Despre urgenţa redescoperirii apologeticii ortodoxe
luni, 3 mai 2010
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
