Maternitatea de-a pururi

foto: Diana Popescu













Dumnezeu se lasă descoperit în cartea Creaţiei Sale, unde-i putem citi cuvintele inefabile. Nu-i mai puţin adevărat că oglinzile pot fi înşelătoare şi că în apele lor tulburi pot deforma – prin jocul iluziei – adevărul chipurilor, până la a-l face greu de recunoscut. Totuşi, întunericului nu i-a fost dată puterea de a birui lumina.
Intenţia dumnezeiască referitoare la poziţia axiologică a omului în raport cu natura l-a menit pe acesta să fie o coroană a creaţiei. De aici decurge antropotropia existenţei, ca orientare spre om a naturii ce, „în suspine”, îşi aşteaptă propria sa „spiritualizare şi umanizare”, după cum, pe de altă parte, omului, ca fiinţă liturgică hristoforă, i-a fost hărăzit să crească în orizontul supranatural al îndumnezeirii.
Teologia părinţilor Bisericii este centrată pe Filantropia sau iubirea de oameni a Tatălui. Dumnezeu Tatăl este Atotţiitorul. „Paternitatea lui Dumnezeu determină esenţial raporturile Lui cu omul, copilul Lui”, iată cum a comentat acest adevăr Paul Evdokimov în cartea sa „Taina iubirii (Sfinţenia unirii conjugale în lumina tradiţiei ortodoxe)”. În sprijinul afirmaţiilor sale, el citează un vechi text liturgic cu conţinut dogmatic, în care se precizează maternitatea Fecioarei în lumina paternităţii divine: „Tu l-ai născut pe Fiul fără tată, pe Fiul mai înainte de toţi vecii născut de Tatăl fără mamă”. Aici, după cum se vede, apare o analogie net marcată: maternitatea Fecioarei reprezintă expresia umană a paternităţii divine. Concluzia vine de la sine, anume că, prin excelenţă, maternitatea reprezintă „categoria religioasă a vieţii umane”.
Astfel văzută în cel mai adânc înţeles al ei, noţiunea de maternitate se afirmă cu o sferă de cuprindere infinită. Fecioară sau soţie, orice femeie este mamă întru eternitate. Cu cuvintele lui lui Evdokimov, „ţelul ultim al vieţii creştine este de a face din orice fiinţă umană o mamă, predestinată naşterii «până ce Hristos va lua chip în noi»”. Naşterea aceasta mistică înseamnă, de fapt, „a-l zămisli pe Dumnezeu în sufletele sfâşiate”. De altfel, în creştinism, virtutea renunţării active e menită să împlinească purificarea de orice dorinţă pur biologică de posesiune.
Menirea omului este de a fi un cuprinzător crescând al existenţei. Dintre toate fiinţele pământului, numai omului îi e dat să gândească şi să vegheze asupra tuturor celorlalte existenţe, văzute sau nevăzute, fie că le-a întâlnit sau nu în calea sa. Orice atinge cu gândul, omul păstoreşte, poetizează şi înfiază, cum ar fi spus Constantin Noica.
Această nemărginită receptivitate, cu inima şi cu gândul, faţă de celălalt şi de lumea lui – care pot fi prezenţi sau absenţi, reali sau numai posibili – îl defineşte pe om ca fiinţă după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, „Bunul Păstor”. Iisus, văzându-şi mama şi lângă ea pe ucenicul pe care îl iubea, a spus mamei sale: „Femeie, iată fiul tău”. Avem aici cuvântul fundamental despre eterna maternitate, universală şi deplină, care este acea calitate esenţială a sufletului ce l-a determinat, bunăoară, pe sfântul apostol Pavel, să-şi exprime paternitatea duhovnicească folosind o imagine maternă: „Trec prin durerile facerii”.
După studii îndelungi şi minuţioase privind viaţa animalelor, savanţii admit că animalele însele – într-o formă, desigur, incipientă – cunosc sentimentul de compasiune. Aceasta se observă îndeosebi la specimenele mai inteligente. Ne sunt oferite exemple tulburătoare despre cimpanzei care manifestă dragoste chiar faţă de noii-născuţi ai altor specii, pe care uneori îi adoptă, aflăm istorisiri despre excepţionara solidaritate sufletească de care dau dovadă elefanţii sau delfinii, indiferent dacă protagoniştii acestor întâmplări se cunosc sau nu între ei, cazuri devenite legendă despre puii ce plâng, refuză hrana şi nu se despart de părintele ucis şi nici măcar de locul unde acesta a fost aflat mort.
Dintodeauna extrem de educative pentru tinerele generaţii, aceste trăsături umanizate prezente la animale vin în sprijinul ideii că există o unitate interioară logosică a creaţiei dumnezeieşti, care, deşi e structurată diferenţiat şi valoric ierarhizată, nu poate fi în sine rea sau sieşi contrară, prin niciunul din elementele ei, cuprinse într-un ansamblu viu şi armonios.

Florin Caragiu

(text apărut în ziarul "Lumina", Nr. 20 (1824), Anul VII, Miercuri, 26 Ianuarie 2011, rubrica "Omul şi Natura", p. 10).