Semnal editorial: Ierom. Ghelasie Gheorghe, "Reţetele Medicinii Isihaste" (Platytera, 2011)

Texte coperta IV:

Nici îngerii, nici natura universului nu pot realiza unitatea cosmică decât prin Chipul Omului. De aceea tot universul este cu ochii pe om şi toate tind spre om şi toate caută să se unească în om. În sens mistic, creaţia lumii este în destinul Chipului Omului.

Părintele Ghelasie Gheorghe


Părintele Ghelasie nu a fost un om obişnuit. Deşi simplu, vedea lucrurile într-un mod special. Mişcări legănate, gesturi alese, cu privirea senină îndreptată spre cer, glasul clar şi blând, înfăţişare iconică cu trăsături grav ascetice, cu râvnă neobosită spre frumos şi spre albastrul pufos al cerului, lipsit de barbă (uneori o mândrie ascunsă a călugărului), aduce la iveală un al doilea Pavel Xiropotamul. Slujea la altar ca un copil lipsit de patimi, legănându-se de parcă ar fi vrut să ne odihnească pe noi. Cearta dintre oameni era singurul lucru care îl intimida. Nu ştia cum să reacţioneze şi nu reacţiona, doar suferea. Se mâhnea uneori, dar nu era trist. Era foarte interesat de medicina curată a lui Dumnezeu. Gândea ca un biolog, se orienta ca un geograf, se exprima ca un om de ştiinţă, şi se ruga ca un înger uitând de trup. Nu purta haine alese sau călcate, nici încălţăminte moale sau modernă. A murit precum a trăit... ca un sfânt.

Părintele Ilie, iconograf,
Mânăstirea Slănic, Argeş

Prefaţa editorului poate fi accesată aici.

Eminescu, Veronica, Creangă - film documentar din 1914

Lectură la lumina Vecerniei

Moartea e cel mai vechi predicator, auzim adesea spunându-se, mai mult sau mai puţin pătrunşi de acest adevăr, deşi acelaşi eveniment final teribil pare a reprezenta, pe rând, pentru fiecare, "un lucru care se întâmplă întotdeauna numai altora".

Oferindu-se lecturii posibil ca o variantă modernă a pildei evanghelice despre bogatul căruia i-a rodit ţarina, neuitata nuvelă scrisă de Johan Daisne, "Într-o seară, un tren", nu încetează să ne atingă sufletul şi astăzi. Aşezată de specialişti în rândul capodoperelor literaturii fantastice ce se adresează generaţiilor succesive fără să ajungă să-şi epuizeze mesajul, scrierea respectivă a cunoscut, de altfel, o ecranizare interesantă în regia lui André Delvaux.

Tema călătoriei spre lumea de dincolo ia forma iniţială a unei călătorii cu trenul, care începe în modul cel mai obişnuit, părăsind pe nesimţite peronul acestei lumi, după îndeplinirea formalităţilor de rigoare: achitarea biletului spre o destinaţie cunoscută, ocuparea locului în tren, toate acestea fiind urmate de acomodarea călătorului cu locul său fix în spaţiu, în compartiment, într-o stare ce favorizează alunecarea şi călătoria gândului. Ritmicitatea alunecării masivei maşinării pe şine, cu o mişcare monoton-legănată şi în ambianţa sunetului amortizat, induce reveria şi somnul. Personajul din nuvelă adoarme, în rând cu ceilalţi. (Înţelegem abia mai târziu că a avut loc un grav accident, cu răniţi şi mulţi morţi.) Când se trezeşte, totul e şi nu mai e la fel, ca un straniu amestec de vechi şi nou. "Când am deschis ochii, mi-am dat seama că întregul compartiment dormea." Îşi priveşte ceasul: a stat. Locurile par a fi şi totodată a nu fi cele cunoscute (personajul e un profesor navetist), trenul continuă să alunece pe şine, fără a opri, ca de obicei, la staţii, dar aceste constatări tulburătoare, paradoxal, nu sperie pe cel care, astfel, experimentează răbdarea, aproape ritualică, de a se abandona necunoscutului, cu semnalele lui intermitente: "Nu cred să fie vorba de un semn de indiferenţă, ci mai degrabă de o formă de dragoste, care preferă să îmbrăţişeze un vast ansamblu, decât să se consacre contemplării unui detaliu".

Deşi nu înţelege bine ce se întâmplă cu el şi în jurul său, unde şi când se găseşte, profesorul de literatură se arată puternic surprins de prospeţimea senzaţiilor şi sentimentelor care îl încearcă, în timp ce toţi ceilalţi din jurul său continuă să doarmă adânc. Timpul acţiunii e seara. "Seara Vecerniei", cântată ca un început al noii zile. "Dar prospeţimea sufletească ce m-a cuprins atunci când m-am trezit este o şansă rară în viaţa unui intelectual. Unui sentiment de fericire gravă şi profundă i se alătura o luciditate vie şi o atenţie în acelaşi timp fermă, elastică, primitoare." Ceea ce-şi aminteşte cu claritate personajul este, însă, faptul că, înainte de a adormi (şi acesta este un laitmotiv esenţial în structura nuvelei: gândul cu care ai adormit înainte de a te trezi...), el s-a gândit cu veneraţie la Dumnezeu şi la legea misterioasă ce guvernează universul.

După îndelungate căutări în semiobscuritate, cu sufletul la gură, personajul nostru găseşte, în sfârşit, ceea ce caută: încă doi ca el, treji şi ei, singurii desprinşi din mulţimea nenumărată de inşi adormiţi, ce zac pe scaunele din vagoane. Cei trei, deşi n-au avut ocazia să se cunoască în trecut, trăiesc o bucurie indescriptibilă, de parcă "s-ar fi regăsit pe ei înşişi". Iată-i: un profesor de literatură, un universitar fizician aflat la pensie şi un student foarte tânăr şi debordând de un entuziasm sincer.

Discutând între ei, ajung la o concluzie captivantă: ceea ce-i leagă este, nu în ultimul rând, faptul că ultimul lor gând înainte de a adormi a făcut parte dintr-o meditaţie generoasă, însufleţită de dragoste, cu privire la sensul înalt al vieţii. Prin gura personajelor sale, autorul încearcă să ne încredinţeze că "anumite reflecţii pot avea puteri neobişnuite... Gânduri care supravieţuiesc, ele însele, în perspectiva cea mai vastă, şi care ne trezesc atunci când totul doarme în jurul nostru". Poate că această anumită stare de "trezie" dinaintea căderii în somn a fost ea răspunzătoare de trezirea celor trei în fapt, graţie disponibilităţii lor de a rămâne atenţi la Viaţă, oricât de imprevizibilă s-ar anunţa aceasta.

În gândirea creştină, identificăm aici trezvia, ca o facultate superioară a sufletului de a se menţine transparent şi luminos, atent la chemarea divină.

În contrast cu trezirea "puţinilor aleşi", marea masă a adormiţilor trimite simbolic la persistenta opacitate a omului, găsit de moarte cu faţa întoarsă de la Dumnezeu.

Legea inerţiei şi cea a automatismului psihic concură la avansarea unei ipoteze, menită să elucideze ambiguitatea situaţiei existenţiale în care se găsesc, ipoteză formulată de profesorul fizician, pe numele său Hernhutter. "Tărâmul de dincolo preia unele din elementele din Aici-ul pe care tocmai îl părăsim, după cum Aici ne dezvăluie câte ceva din acel dincolo." Ce tâlc mai adânc, în perspectivă creştină, pot avea aceste constatări, care reprezintă tot atâtea tentative de a extrapola legile fizicii la măsura domeniului vast şi necunoscut al spiritului... Miza lor, după cum reiese din mersul dramatic al evenimentelor, este enormă. Nu poţi trece cu adevărat Dincolo, în sensul calitativ al cuvântului, decât dacă te-ai putut desprinde de inerţiile vechii existenţe, prin moartea omului vechi şi alegerea vieţii înnoite.

Mihai Caragiu

(text apărut în ziarul "Lumina", Duminică, 13 Martie 2011, p. 2)

Semnificaţia creştină a înfrânării

Psihologia distinge între procesele psihice primare şi cele numite secundare. În cazul proceselor primare, acţionează aşa-zisa energie "liberă" sau "mobilă", care tinde spre o descărcare rapidă, imediată, în cursul unui proces de generare inconştientă sau instinctuală. Dimpotrivă, procesele secundare mobilizează o energie "legată", numită astfel întrucât descărcarea ei este întârziată şi controlată, în contextul unor desfăşurări psihice superioare, declanşate prin salturi calitative ale motivaţiei. Aceste funcţii superioare, care-i sunt proprii omului, odată asumate şi exercitate în orizontul conştiinţei, şi prin medierea voinţei, tind să devină factori de control al instinctelor. Mai mult decât atât, practica duhovnicească a arătat că instinctele pot fi îmblânzite, domesticite şi chiar puse în slujba unei activităţi umane superioare. În acest caz, înfrânarea are un cu totul alt sens decât reprimarea. Şi specificăm aceasta deoarece e larg răspândită o confuzie care se face între semnificaţia psihică a reprimării, pe care a dat-o psihanaliza, şi cea spirituală, duhovnicească, a înfrânării. Cele două semnificaţii nu converg, dimpotrivă, sunt profund disjuncte. Aşa cum a arătat antropologul E. Boutroux, referindu-se la relaţia dintre complex şi simplu în psihologie, de la un punct încolo reducţia şi emergenţa devin reciproce, înţelegând de aici că inferiorul este îmbogăţit cu unele dintre caracterele nivelului superior, iar simplul devine mai complex. Personalitatea se unifică.

S-a afirmat că aspiraţia către o psihologie a întregului, menită să confere o definiţie cuprinzătoare a fiinţei umane, trebuie să aibă ca supremă referinţă persoana, de care se leagă misterul ireductibil al psihismului conştient. Mai mult decât atât, "omul reprezintă mai mult decât poate să ştie el despre sine" (Jaspers), în raportul său cu transcendenţa. De-a lungul timpului, observaţii precum acestea, fiind minuţios aprofundate, au obligat la revizuirea, nu doar în materie de nuanţă, a concepţiilor de tip behaviorist, prin care se încerca asimilarea mecanicistă a unicităţii fiinţei umane, pe filiera comportamentului instinctiv-ereditar al animalelor.

Trebuie, de asemenea, reţinut şi faptul că etologia contemporană, studiind comportamentul şi psihologia animalelor, a ajuns experimental la o concluzie care neagă simplismul unei idei longevive, datând din epoca lui Descartes, după care "animalele sunt automate fără viaţă spirituală". S-a dovedit, totuşi, că animalul însuşi posedă - desigur, limitate - o anumită capacitate de învăţare, curiozitatea de a şti, un simţ estetic şi simţ ludic, chiar o bogată imaginaţie ludică, e dotat, uneori, cu facultatea audiţiei tonale şi cu sensibilitate selectivă faţă de muzică. În plus faţă de rudimentele sale de inteligenţă şi de limbaj, el poate dezvolta o disponibilitate afectivă considerabilă, ce se manifestă, nu în ultimul rând, prin ataşamentul deosebit faţă de om. Prin urmare, până şi afirmaţia că studiul vieţii animale lasă să se întrevadă numai procese fizico-chimice oglindite pe cale reflexă în atitudine constituie o exagerare sterilă. O astfel de teză reducţionistă apare chiar incompatibilă cu ideea creştină de unitate interioară, logosică, în care se întemeiază creaţia dumnezeiască, în totalitatea şi în simfonicitatea ei.

Cu privire la om, merită elogiat faptul că, dintre făpturile pământului, el singur depăşeşte imediatul şi raportul cu acesta, realizat prin funcţiune adaptativă. "A exista ca om înseamnă, din capul locului, a găsi o distanţă faţă de imediat prin situarea în mister. Imediatul nu există pentru om decât spre a fi depăşit. Omul e fiinţa care încetează să existe întru imediat şi pentru securitate" (L. Blaga, "Semnificaţia metafizică a culturii"). Ascetismul, sfinţenia, castitatea, creativitatea (prin care lumea se vede altfel şi este dorită altfel) sunt moduri esenţiale - nu ocazionale - de a fi uman. "Mai înainte de a implica exemplare umane excepţionale, cultura însăşi presupune o condiţie structurală general-omenească, esenţial-omenească: o existenţă în alvie adâncită şi sub bolţi cu rezonanţe transcendente" (idem).

În acest context, se lasă descoperită semnificaţia înfrânării ca rod al libertăţii. Prin înfrânare, omul nu face decât să îndepărteze de la sine ce-i este străin şi astfel să se apropie de o natură a sa originară, fuzionând liber cu ea şi astfel găsind acordul dorit cu sine însuşi, cu Dumnezeu şi cu totalitatea creaţiei. Dimpotrivă, reprimarea implică ideea de natură respinsă, rejectată.

Urmând aproximativ acelaşi traseu al cugetării, strâns legat, de altfel, de mesajul evanghelic, unii comentatori ai fenomenului duhovnicesc creştin au precizat că monahul, prin înfrânarea sa asumată, reprezintă, totodată, un model viu pentru toţi mirenii. Monahismul interiorizat (Evdokimov) este o cerinţă pur evanghelică, adresată comunităţii creştinilor. "Prin aceasta, omul îşi pune probleme nu materiale şi accidentale, ci spirituale şi permanente. Ele au în vedere existenţa în întregimea sa" (Liviu Rusu, "Izvorul propriu al creaţiei artistice"). Şi, am adăuga, este vorba de refacerea condiţiei euharistice a existenţei, care se deschide împărtăşirii cu cele divine, şi care restituie trupul omului ca templu al unirii creaţiei cu Dumnezeu.

Florin Caragiu

(text apărut în cotidianul "Lumina", Miercuri 9 Martie 2011)

foto: Diana Popescu

Semnal - Revista Sinapsa, nr. VII / 2011

A apărut numărul al VII-lea al revistei de cultură şi spiritualitate „Sinapsa”.

Cuprins:

Dumitru STĂNILOAE, Natura sinodicităţii, p. 5;
Dumitru Horia IONESCU, La început..., p. 13;
Alexei V. NESTERUK, Transcendenţa: de la Patristica Creştină la Cosmologia Postmodernă (trad. din limba engleză de Florin Caragiu), p. 17;
Marie-Jeanne JUTEA BĂDESCU, Dintr-o colecţie, despre Îngeri, Maica Preacurată, Prunc, Heruvimi, Serafimi şi Ioan Botezătorul, p. 29;
Florin CARAGIU, Incursiuni în gândirea patristică. Sfântul Grigorie de Nyssa (2), p. 31;
Ovidiu HURDUZEU, Pledoarie pentru naţionalismul verde, p. 55
Lidia STĂNILOAE, În căutarea sfinţeniei autentice: Părintele Dometie de la Râmeţi, p. 61;
Gheorghe MIHAI, Obiectivul „Marcu” văzut de G. M., p. 65;
Daniel LEMENI, Părinte Duhovnicesc vs. Maestru Spiritual în antichitatea târzie, p. 77;
Claudia ŢÂŢU, Sub semnul incestului: Middlesex de Jeffrey Eugenides, p. 97;
Dumitru STĂNILOAE, O poezie a întâlnirii cu Dumnezeu (3), p. 103;
H. Tristram ENGELHARDT Jr., Scandalul Martiriului: A muri în şi pentru Dreapta Cinstire şi Dreapta Credinţă (trad. din limba engleză de Florin Caragiu), p. 113;
Florin CARAGIU, Mihai CARAGIU, Fenomenologie şi iconicitate, p. 127;
Corinna DELKESKAMP-HAYES, Martiriul. Provocarea Confruntării cu Păcatul (trad. din limba engleză de Florin Caragiu), p. 137;
Dumitru CARAGIU, Viaţa mea zbuciumată şi adevărată (III), p. 157;
NEOFIT, Reflexii asupra personalizării şi specificităţii unor curente spirituale în Ortodoxie, p. 165;
Carmen CARAGIU-LASSWELL, Beethoven. Jurnal filosofic (VI), p. 189;
Dan POPOVICI, Surâsul Veşniciei, p. 193;
LINTE Marius Dumitru, Fundamente diverse ale demnităţii emergente în drept, p. 223;
GHELASIE Gheorghe, MOŞ-PUSTNICUL din CARPAŢI, p. 245.
Dan PALADE, Toacă, desen peniţă în tuş/lemn grunduit, 110x18cm, tehnică mixtă, p. 263.

Sigle ornamentale – reproducere după lucrări de Silviu ORAVITZAN.

În spini, ca trandafirii...

Volumul de versuri „Vecernie” (Platytera, 2011) consfinţeşte debutul poetului Eugen Serea. Poezia pe care o practică, pe urmele unui filon tradiţional de poezie religioasă creştină, urmăreşte să atingă un echilibru între frumos şi moralitate, între atmosfera fără de care simţirea poetică nu poate subzista şi trimiteri explicite la urgenţa unei asumări a tainei dumnezeieşti ce respiră, în fond, pretutindeni în creaţie.
Lumea dezvăluită prin poemele lui Eugen Serea este atinsă ireversibil de rana morţii, dar stă sub semnul atingerii lui Dumnezeu, al unei „transcendenţe imanente” care transformă, prin jertfa hristică, sângerarea în revărsare de lumină a Învierii.
O trăsătură constantă a poemelor din volumul de faţă este sensibilitatea strunelor naturii faţă de acest mister în desfăşurare. În glasul naturii se poate decela „radiaţia de fond” a Cuvântului „jertfit la întemeierea lumii”: „Un fir de praf de-abia ieşit din tină/ Încă mai cântă-nsângeratul Vers” (Spirale...).
Providenţa divină se reflectă, cu rezonanţe de personalizare venite din adâncul unei conştiinţe umbrite de har, la nivelul microformelor naturale: „Micuţul fir de iarbă zâmbeşte-n somn… Visează/ Oceane vegetale, de valuri fremătând,/ Sub mângâierea lunii… Şi vântul îl veghează” (Firul de iarbă).
Florile însele poartă „cădelniţe de soare” (Dumbrava), acelaşi soare ce sângerează la asfinţit în stâncile-pumnale. Asistăm permanent nu numai la o oglindire a mişcărilor conştiinţei în reacţiile naturii, ci şi la o reflectare a naturii în gesturile umane: „Tămâia de miresme din florile căţui/ Rostogoleşte piatra de pe mormânt de pleoape…” (Amurg...).
Vecernia apare ca motiv al unui dezgheţ lăuntric ce începe, o dată cu căinţa, din inima înstrăinării: „Vecernii de-ntuneric în ochi mi s-au topit/ Şi s-au prelins, fierbinte, pe-obrajii mei de piatră” (Vecernia Luminii). Panorama lumii apare, unui ochi înluminat, marcată de semnul nădejdii „în lumea de teamă/ că Viaţa e Taină şi nu eşafod…” (Dor de Avva (II)).
Taina aceasta izvorăşte din Însuşi Trupul lui Hristos, care, „înfăşurat în pânză”, este „o rană chiar mai vie decât noi” (Priveghi). Pământul, din care ies deopotrivă „viermi şi ghiocei”, desenează profilul omului, ce poartă în corpul său toate contrastele firii: „Acesta-s eu: o umbră-n lutul firii,/ Născută ba de soare, ba de lună;/ Dar cerul când îmi fulgeră şi tună/ M-ascund cu spaimă-n spini, ca trandafirii…” (Ecce homo). Criza profundă a omului, suspendat între abisul păcatului sau nefiinţei şi Abisul necuprinderii divine, e reliefată prin aceste contraste, prelungite în chiar tensiunile corporale: „Cad stele moi şi reci într-al meu cufăr:/ Am diamante-n ochi şi-n piept venin…” (Vis de iarnă).
Remarcăm forţa poetică de reliefare a erosului unui chip ce traversează, pipăit de „neantul cu degete de orb”, cu o înfiorare „tăioasă ca o rază de lună-n ochi de corb”, puntea dintre sine şi dragostea lui Dumnezeu (A ruginit pădurea…).
„Când submarin, când spărgător de gheaţă,/ Amestec de Lumină şi de fum,/ Copil bătrân, îndrăgostit de Viaţă?...” (Veşnica pomenire), eul liric străbate, cu „nădejdile înfăşurate în spaime”, „pâcla ce ia forma iluziilor” (Ceaţa), sau visele în care „părinţii ni-s tineri, copiii cărunţi” (Viscolul). Pulsaţia imageriei temporale desparte, în noapte, inima poetului de ieslea înţeleasă ca loc al renaşterii lăuntrice, al „naşterii lui Dumnezeu”.
În contrast cu dansul macabru al Salomeei, poetul îşi depune, în rugăciune, mintea pe „tava” inimii, după modelul Sfântului Ioan Botezătorul. Este un chip emblematic al isihasmului, după interpretarea părintelui Ghelasie de la Frăsinei, duhovnicul căruia Eugen Serea îi dedică în volum câteva poezii. Copiii ucişi înainte de naştere apar, la rândul lor, în contrast cu plăcerile „sacralizate” (în fond, desacralizante), ca nişte „sicrie mici, cioplite-n Dumnezeu...” (Ne-Copiii).
Pentru autor, poezia păstrează o vocaţie profetică. Vecernia marchează, în plus, începutul unei noi zile în sens liturgic, prin urmare al unei vieţi ce se deprinde, peste toate zbaterile resimţite în „noaptea spiritului”, a se acorda la ritmul iconomiei dumnezeieşti.
În volumul de faţă, Eugen Serea dovedeşte că are resurse pentru o poezie de calitate.

Florin Caragiu


(text publicat în volumul "Vecernie", ed. Platytera, 2011, pp. 6-7)