„Moşul din Carpaţi” şi Memoriile Originii

După cum vedem în volumul „Moşul din Carpaţi. Pustnicul Neofit” (ed. Platytera, 2013), Părintele Ghelasie Gheorghe, în mistica sa teologică şi antropologia iconică pe care o dezvoltă în direcţia trasării unui model duhovnicesc reprezentativ pentru tradiţia creştină carpatină, se referă în repetate rânduri la „memoriile Originii”.

Întrezărirea acestei taine adânc pecetluite în fiinţa şi conştiinţa noastră ne oferă deschiderea necesară şi ne pregăteşte pentru primirea deplinătăţii tainei lui Hristos, spre împlinirea menirii noastre.

Întâi de toate „Originea creaţiei este în Fiul lui Dumnezeu-Logosul-Cuvântul prin care toate s-au făcut”, în sensul în care „cosmogonia este un „ritual pre-liturgic” al Însuşi Fiului lui Dumnezeu, ca prinos de dăruire-iubire faţă de Tatăl Dumnezeu”, în care „Fiul lui Dumnezeu asumă pre-cosmic şi un chip de fiinţialitate de creaţie (chipul de fiu de creaţie)”.

Pecetea acestui chip de fiu de creaţie, dată în actul prin care Dumnezeu a dat fiinţă creaţiei, e condiţia de posibilitate a existenţei şi răspunsului de manifestare din partea lumii create, altfel spus, condiţia de existenţă a lumii create ca univers participativ la taina Întrupării dumnezeieşti.

Icoanele creaţiei din gândul divin, loghii divini din făpturi, despre care vorbeşte Sfântul Maxim Mărturisitorul, descriu asumarea în Fiul lui Dumnezeu a chipului de Fiu de creaţie, care, pecetluit logosic în fiecare formă de creaţie, după specificul ei, stă la baza vieţii lumii, oferind zidirii unitatea în diversitate o dată cu potenţa de participare la cele dumnezeieşti. Astfel, Logosul Însuşi „Se face «Cartea Vieţii lumii», cu cele «Două Feţe-File», Chip Divin şi Chip de Creaţie în împletire şi fără amestecare”.

Rememorarea Originii este taina Altarului, taina Chipului de Fiu în care se împletesc iconic Dumnezeu şi creaţia,  astfel încât „Divinul se îmbracă în creaţie şi totodată creaţia se îmbracă în Divin”.

Întruparea Fiului lui Dumnezeu la plinirea vremii este un punct culminant al Tainei Întrupării, care circumscrie creaţia încă de la origini. Istoria are în sens creştin menirea de parcurs „de la chip la asemănare”, de la înrudirea universală prin Chipul de Fiu al Omului asumat în Hristos mai dinainte de veci la actualizarea condiţiei filiale prin comuniunea în Trupul lui Hristos, ca pregustare a Împărăţiei lui Dumnezeu.

Întrucât „toată creaţia este pe Modelul Cuvântului Creator”, revelaţia Persoanei Cuvântului descoperă cuvântul ca pe o „comunicare a Persoanei”, şi prin urmare ca origine a ideii, a exerciţiului gândirii care constituie doar o reflectare a mişcărilor apofatice, mai presus de gând, ale fiinţei. Primatul cuvântului asupra ideii, în mistica isihastă, sau al conştiinţei Persoanei şi intersubiectivităţii asupra raţiunii discursive, exprimă nevoia fundamentală, manifestată de cunoaşterea umană, de căutare şi întâlnire a lui Dumnezeu în Persoană. Nu ne putem limita la a gândi „despre” Dumnezeu, ci e nevoie pentru a „rămâne în adevăr” să fim în comuniune cu El, ca El să se sălăşluiască în noi, să-şi manifeste în noi prezenţa Sa lucrătoare.

Pregustarea sălăşluirii lui Dumnezeu în noi ca izvor de Viaţă Veşnică o constituie  Euharistia. Dacă în mistica isihastă carpatină Icoana constituie condiţia de chip euharistic, Euharistia constituie liturghisirea prin Duhul Sfânt a acestui Chip-Prescură, şi astfel „pustnicul Neofit concepe Practica Isihastă ca pe «drumul Ritualic» dintre Pruncul Hristic din Braţele Maicii Domnului şi Potirul Euharistic Liturgic”.

Este transpunerea specificului  Carpatin”, a „pumnului de pământ dacic” ce se cere dus în „stare de jertfă” la cer, fapt care preînchipuie „Taina Unirii Creaţiei cu Divinul şi totodată însăşi Îndumnezeirea Creaţiei”. Traco-Dacul Carpatin „moare cu pământul  în mână, ca să ducă pe lumea cealaltă” taina prelungirii pământului în Cer şi a Cerului prin pământ, şi aşa „«Pumnul de Pământ» este Preînchipuirea Euharistiei ce duce trupul ca o Înviere la Cer”.

În practica isihastă, rugăciunea presupune deschiderea spre a primi Cerul „în «casa ta de pământ» şi trebuie mai întâi o «pregătire»” ca să  poată «încăpea»”. Este nevoie de trezirea conştiinţei de filiaţie de creaţie, ca făptura să se facă aptă de întruparea lui Dumnezeu.

„Hristos cel Adevărat”, spune părintele Ghelasie, este „Fiul lui Dumnezeu care coboară neîncetat în creaţia Sa şi pe care necontenit o urcă în Dumnezeire. De aceea, Creaţia trebuie mereu să săvârşească „Ritualul liturgic al Trupului lui Hristos”, Biserica fiind „Lăcaşul Iubirii Fiului”.

Memoriile Originii îşi fac simţită prezenţa în chipurile părinţilor şi ale strămoşilor, şi cu o strălucire aparte în chipurile părinţilor duhovniceşti şi ale sfinţilor, culminând cu chipul Maicii Domnului, ce întruchipează creaţia ce se face biserică – leagăn de naştere a lui Dumnezeu şi lăcaş de „plinire” a Trupului lui Hristos.

Aceste memorii sfinte „renasc” în urmaşi şi astfel prin taina naşterii fizice şi spirituale are loc o transmitere de memorial iconic, care, activat prin nevoinţă duhovnicească şi prin părtăşie la tainele Bisericii, trezeşte şi luminează conştiinţa de fiu, conştiinţa menirii de purtare şi liturghisire a chipului spre finalitatea asemănării şi împărtăşirii dumnezeieşti. 

Bucuria filială este, prin urmare, „bucuria tainei Originii”, al cărei Chip îl creştem fiecare „într-un chip propriu de fiu”.

Florin Caragiu