făgăduinţa

zilele reci se-ntind pe covoraşul de frunze

şi tac,

nimeni nu întreabă trecătorii cu paşi iuţi

unde dispar

când trec peste linia serii. 

dragostea taie timpul, îl lipeşte

peste gurile spaţiului –

deschise alarme în iarbă.

mici cutremure

leagănă pete de lumină pe ziduri.

frigul e ancoră.

ne căutăm de zile îmbrăţişarea scurtă,

mi-ai zis, ţi-am zis: viaţa dansează pe noi,

cioturi de arbori bătrâni vor pluti

peste văi scuturate în miezul pământului.

rana lui e colierul pe care-l purtăm

de sărbători. 

pe maluri iuţi ai stins făclii

încă o dată-ai stat de veghe la căpătâiul oarbei zile:

în parcul prost luminat zvâcnea durerea-i surdă –

orele-i – un reflex în memoria liniştită. 

seară şi dimineaţă, seară şi dimineaţă, ai spus,

şi câinii au lăsat din gură noaptea lungă şi albă.

era prea târziu, prea devreme

să strigi verdele răstignit în cascade. 

şi-acum: de ce crezi că trebuie să schimbi ceva?

că toate nu mai sunt cum erau!

uite lucruri în jur, fiinţe – lumea accelerează. 

tu rămâi să deschizi graniţele:

viaţa a răspuns încetinind cuvintele,

ca pe cuţite ce se opresc în răvăşitorul apus. 

trecere

mă urmăreşte ceva

pe străzile măturate,

ca un zâmbet

din groapa comună:

vorbele cad din gură,

calc peste ele –

scot un mic zgomot,

o tânguire.

lumea în spate mi-am luat

şi umblu, Iisuse,

până vei face

un semn peste ea:

o aripă va lovi

de jur-împrejur –

lăsând fără chin

durerea întreagă.

patru poeme

ramă de toamnă

mi s-a lipit o frunză de gură.

iese din scoică şi-mi intră-n ureche

seara plimbată de câini

pe-alei ruginite, sub roţi de mătase,

în strune ghimpate.

mă-mbrăţişezi, limfă, dar eu nu-s aici:

m-a mâncat de viu dragostea

şi zgârie norii –  

acum sângele plimbă în mine

visul scăpat din lanţ.

visul animalului tăiat

ştiu că ai nevoie: lasă-mă să visez

paharul de la marginea mesei

aşternute până departe,

spre firul de iarbă atins

de o durere vecină cu-a mea. 

când sângele mi se-ntinde 

ca o voce nelocuită, îmi pari născut

să acoperi ochii cu palma –

îngenunchează în carne cuţitul –

cândva, visul tău îmi vei spune. 

nimic şi totul

în faţa unui copil suferind,

amintirile pălesc încet

ca această zi de toamnă

care-şi uită frunzele.

glasul lui e o apă

subţire ce coboară din munţi,

lovind cu un sunet liniştitor

pietrişul albiei mute.

şi totuşi vine noaptea –

şi plouă în patul lui

cu stropi mari cât viaţa. 

 

pictură cu apă vie

între viaţă şi moarte-agăţată lumea-i în comă,

inoperabilă după spărtura-n lumină.

ţinută la aparate, învaţă să respire,

abia mai tresare

şi eu – zile întregi – în jurul ei tăcut

o strâng de mână.

de obrazul ei mă ating,

sorb un pic de căldură –

îi picur hrană în vine

şi numele-i trece prin mine

ca răsăritul prin glastra cu flori sângerii.

– aştept să-mi spui ce-ai văzut

deschizând ochii de cealaltă parte a vremii,

şi dacă te-a durut. 

 

.