O idee interesantă pe care o afirmă Lucian Blaga pe linia esteticii lui Konrad Lange este următoarea: esteticul nu consistă în niciunul dintre cele două procese de conștiință, intropatia și abstracțiunea, ci într-o realizare sui-generis a lor și anume în realizarea lor pe planuri intuitive improprii, adică ținând de un material de creație și expresie care nu este natura însăși cu determinismul ei. Condiția imaginară a artei impune alegerea unui material de expresie tranzitiv față de intenția creatoare. Acesta nu poate fi natura cu legile ei. În poezie, cuvântul e o a doua natură a noastră. Imaginația creatoare afectivă nu se suprapune cu fenomenele naturale, cu condiționările psihice și fizice legate strict de acestea. (Imaginarul face aluzie la condiția restaurată!)
Imaginea artistică posedă evident însușiri antientropice, care transcend dualitatea viață-moarte, cultivă ambiguitatea, antinomia, sugestia, indeterminarea, exprimarea prin contrariu. Gilbert Durand, în “Structurile antropologice ale imaginarului” (celebrul capitol “Fantastica transcendentală”), afirma în același sens că eufemismul sau voalarea țin de esența cea mai intimă a artei, care poate fi gândită ca o transcendere a morții interpretată ca atare, ca sfârșit absolut, un fenomen care distruge reprezentările și inhibă simțul imaginației.
Sacrul poetic este categoric un fenomen de transcendere a ideii de sfârșit absolut - o idee antiiconică, antifigurativă, antiexpresivă, extraestetică sub orice aspect. Orice reprezentare poetică este cu necesitate paradoxală, azvârlind în văzduh o noutate. Nu mai e nevoie să vorbim de binecunoscutele sintagme “insolitarea cotidianului” și “cotidianizarea fantasticului”.
Criticul literar Mihail Ralea notează că virtutea omului este prin excelență aceea de a crea. În special el remarcă posibilitatea omului de a-și amâna sau opri reacțiunile, fapt care se opune psihismului exploziv, direct și nemijlocit. Omul e capabil să adopte o atitudine aparent absurdă în raport cu existența. Omul e prin excelență un viețuitor “absurd” (căruia i se-ntâmplă să meargă împotriva instinctului de conservare).
În ceea ce privește geneza emoției estetice și a artei, Ralea o pune în relație cu geneza însăși a tendințelor tehnice ale omului, tendințe care urmează o linie evolutivă foarte clară. Pe traiectoria evolutivă a capacității constructive umane, “actul de construcție părăsește scopul util imediat și plăsmuiește opere care nu interesează decât prin semnificația și viziunea lor. Când asemenea opere se pot produce, arta apare. Arta e oarecum o tehnică ce și-a uitat scopul. N-o mai preocupă decât revelarea unor sensuri și viziuni, cu ajutorul simbolurilor. Ele pot să nu se aplice imediat la realitate”. (E un fel de écart între ele și realitate.)
Această teză e, evident, de inspirație kantiană. Ralea spune că emoția estetică este “reacțiunea plăcută, de o plăcere sui-generis față de reușita unei alcătuiri artificiale, prin alcătuire artificială înțelegându-se fabricarea a ceva menit a nu răspunde unor trebuințe organice imediate, adică a unui ceva care să nu se integreze în determinismul natural. În noțiunea de artificialitate intră așadar un element de gratuitate în raport cu cererile imperioase ale naturii” (Mihail Ralea, “Explicarea omului”).
Florin Caragiu
(Text publicat în Suplimentul "Lumina literară și artistică", Anul 2, Nr. 1, ianuarie 2015)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu