în prag

întotdeauna mi-a plăcut să surprind crăpatul zorilor,

îngemănarea zilei cu noaptea,

când trăsăturile lucrurilor se desprind

de magma spaimei dintre a fi și a nu fi

și triluri de păsări țâșnesc ca un sânge proaspăt

din venele tăcerii. și când cineva mi-a lipsit,

am așteptat îndelung revărsatul unor ochi

ce străbat în lung și-n lat lumea.

între timp, tot aprind lumânări –

nu să mi se arate ceva, ci să fiu văzut și atins

din locul unde toate apar ca prin vis

și întunericul se luminează la față.

 

tunelul

imaginea prăbușită pe treptele sângelui.

iar tu lângă ea, surâzând,

rostogolind clipele de grație în haloul rece al nopții.

așa, le adaugi un cot cu risipa unui simț ce desprinde încet

teama lipită de tine.

apoi muzica desparte apele, ca o durere

aducătoare de fericire neprotejată,

în timp ce pășești prin mijlocul ei.

viața merge înainte

lucrurile noi capătă patina privirii

paloarea celor îndelung cunoscute

răsucite pe toate părțile

uitate și iar găsite în căptușeala gândului

între rândurile existenței

unde îți scapă sensul întâmplării

și te-apleci să-l iei de jos

mirându-te în sine

ca de o înălțare la ceruri

a picăturii de pe buza paharului

înaintea celor familiare

devenite deodată străine

neverosimile