măi tată

plantele s-au suit pe grilaje

stai lângă mine și nu zici nimic

când întorci lumea pe fața cealaltă

sunt lucruri pe care nu le mai știm

ființe pe care le-am ascuns în noi

înnodate la un colț

vezi cum curge

timpul ca o ploaie de vară

sunt fleașcă

durerile au strâns pe sub ochi

niște riduri subțiri

râdeai și plângeai pe masa veche

de sub care ai scos un cadou

legat cu ață roșie

dimineața plutea peste noi

cu soarele-n plisc

sub cenușa cerului

urmăresc zborul păsărilor, 

neregularitatea lui odihnitoare – 

aceste semne haotice așteptate

în fiecare zi cu obișnuitele gesturi –

lungul șir de accidente

își pierde conturul   

ne legăm unul de altul  

și libertatea nu ne sperie

nici timpul agățat la fereastră

spărtură în nori

oboseala e o apă curgătoare

peste care plutesc ca o frunză desprinsă.

s-au întâmplat lucruri ce dau de gândit,

frumoase, triste, înspăimântătoare,

am fost martorii lor și am pus totul în inimă –

aceste șocuri electrice

din care ne trezim cu mintea clară

și peste toate, cu inexplicabilul simțământ

că odată cu împuținarea puterilor

câmpul de posibilitate al vieții crește indefinit.

e ziua în care sfântul fără de arginți

ne-a privit sub cupolă

și florile au tremurat de fericire.

una peste alta s-au adunat anii și noi, ca uleiul,

am rămas deasupra,

consumați de flacăra propriei arderi,

ușor legănați de acest cutremur al ființei

ce scapără cum ar țâșni din icoană.