Poezia lui Florin Caragiu a dizolvat angoasa morţii cu fricile mărunte, cotidiene, gravitând ca o centură de asteroizi în jurul ei; le-a topit pe toate într-o linişte a contemplării, a împăcării cu sine, eliberând prin cuvânt autorul de lestul realului – realitatea brută, nu şi cea poetică, pe care o prezintă Nicolae Steinhardt ca analoagă câmpului gravitaţional.
Acelaşi sentiment al liniştii, pe care numai comunitatea o poate da, este cel pe care-l remarcă şi îl subliniază Dumitru Crudu pe coperta volumului de versuri „Este” (2018) (1): „În tot timpul lecturii poeziei lui Florin Caragiu din cel mai nou volum al său m-a însoţit un sentiment de linişte – un sentiment de siguranţă în faţa unei realităţi aspre – aşa cum îl mai trăisem doar în preajma celor mai apropiaţi şi mai scumpi oameni ai mei. În poezia sa, suferinţa a devenit bucurie şi angoasa, speranţă. O poezie cu adevărat răscolitoare” (v. şi p. 137).
Aşadar, Este. Un prezent continuu, ţinând locul „fiinţei intrării în fiinţă“, lui „este să fie“, una dintre modulaţiile fiinţei adulmecate de Noica în aventura limbii române între a fi şi a nu fi – un alt fel de a spune, la prezentul fiinţei de carne (care se poate săvârşi oricând) în raport cu preaconsacratul angajament ortodox pentru vecie: aşa să fie sau amin.
Este, în plus, e afirmaţia, certitudinea celui care nu caută corpul Dumnezeirii pentru a crede, nu caută rana spre a se convinge. Este, adică afirmaţia despre sine – despre un autor care se sustrage, în măsura putinţei, din sine, care se leapădă pe sine pentru a se reda sieşi mai încărcat de duh – ca nefiind dintre cei care îşi însoţesc întrebările despre existenţa lui Dumnezeu cu marele chin al îndoielii.
Aşadar, departe de duhul apostatului Arghezi din Psalmi, Florin Caragiu se relevă ca autor care a văzut, căruia i s-a ridicat vălul (re-velum) orbirii cotidiene. Dezvăluirea, cea dincolo de cunoaşterea înşelătoare a simţurilor – dincolo de vulgarul simţ tactil care caută corpul Dumnezeirii spre pipăire – înseamnă cunoaşterea prin raţiune şi, mai ales, prin revelare, iar instrumentul prin care redarea indicibilului devine posibilă este poezia însăşi: „cel mai greu e să-i spui lui Dumnezeu/ Te iubesc/ când te întorci cu faţa spre El/ îmbrăcat în cămaşa morţii,/ viaţa sprijinindu-te să nu cazi./ cuvintele nu ies cu tine cu tot,/ înaintezi şchiopătând,/ simţurile ca un braţ de vreascuri se-ncing,/ scânteiază,// nu ceri nimic” (poem, p.111).
Dar poezia este alunecoasă. Poezia este greu de stăpânit. „Poezia este un strigăt în pustiu“ (jump, p. 72) uneori. Poezia trebuie îmblânzită, trebuie căutată starea de cumpătare în ciuda momentelor de nelinişte, de criză, a tensiunii care de regulă îi dă naştere. Poeticul – pentru a păstra dimensiunea deschisă de Steinhardt – înseamnă salt energetic, ruptură, înseamnă angajarea în altă stare a faptelor, chiar dacă realul, în integritatea lui, rămâne acelaşi.
Pătrunderea în poezia lui Florin Caragiu e prin criza fizică (a se înţelege a fiinţei umane în puţinătatea ei fizică, aflată în cumplita suferinţă a prefacerii): „te-ntorci la cea mai veche-ndeletnicire a ta – suferinţa./ aştepţi să se curme, descurcând gândul./ nodurile lui bine strânse dispar sub degetele răzbătătoare/ ale rugăciunii – dezlegată-i risipa:/ fiecare-nţelege ce vrea – o parte din corp,/ o mână ruptă, de pildă, îşi mută bun-simţul din a face-n a fi./ trage spre sine dorinţa, ca o aproximare prin lipsă/ a trezei absenţe, ce, prinsă-n cârlig, scutură teama./ într-o clipită, care mereu îţi scapă, te pierzi şi te vindeci (chenoză, p. 24).
Suferinţa ţine captive cuvintele, îngrădeşte rugăciunea; gândul bun dezleagă, prin numele şi chipurile celor din preajmă, baierele luminii: „nu ştiu să mă rog,/ spun doar numele celor pe care i-am cunoscut,/ rememorez chipuri/ cum aprinde un lămpaş noaptea luminile străzii” (rondul de noapte, p. 64).
Şi în interiorul puţinătăţii de carne, sângele care colorează trupul se lasă a curge dimpreună cu rugăciunea neterminată în voia Domnului pe traseele dinăuntrul fiinţei: „sunt o carte de colorat pentru sângele meu/ clipele în care n-am făcut bine/ închid în jurul meu cercul, / creând iluzia unui zid infinit./ noaptea tuşeşte în somn,/ adoarme în săculeţul cald de sare pe piept./ toată ziua s-a vorbit despre morţi violente./ rugăciunea şi-a uitat cuvintele, a rămas/ un simplu gest de lăsare în voia lui Dumnezeu” (ştiri, p. 36).
Cuvintele sunt retezate, suprimate: „ni se taie curentul – nu s-au salvat cuvintele!” (poem, p.78), sunt scoase din lichidul lor amniotic şi lăsate să sfârşească în uscăciune. Nici rugăciunea nu se încheagă, nu curge, cum, de altfel şi sângele se împotriveşte să coloreze cartea de carne pe care stau scrise numele autorului şi cel al suferinţei. Licărul de lumină, îndumnezeirea fiinţei, vin prin fluidul poeziei. Şi aici, cu experienţa sa poetică, Florin Caragiu se dă un pas în spate pentru a admira frumuseţea lumii, aşa cum a zugrăvit-o Dumnezeu: „tot ce vezi cu ochii/ e al tău,/ Dumnezeu nu dă cu măsură/ darul” (mediteraneene, p. 15), sau „te dai înapoi să poţi cuprinde mai mult/ cu vederea. o armată de bărci leagănă/ marea. Masa e plină. Orice lucru/ în privirea ce te dezleagă de tine/ e o strună vibrând între noapte şi zi.// guşti încet, să nu tulburi viaţa./ un peşte înoată-n văzduh. Coada-i/ loveşte aerul părăsit/ spaţiul se lasă/ în palma ta, peste a mea odihnită” (mediteraneene, p. 9), sau liniştea e glasul Duhului Sfânt/ în care toate îţi apar distinct// îţi asculţi respiraţia/ şi auzi în ea suflarea lui Dumnezeu/ în care te pierzi// [...]/ în pustie/ cuvintele sunt năvoade pline de oameni (suzana, p. 128).
Aşadar, atunci când cuvintele sunt insuficiente, când nu există putinţă să le aşezi în chemarea Domnului, Sfântul Duh se roagă cu cuvinte nerostite, cum zice o binecunoscută rugăciune, care iau, în redare, în contemplare, chipul poeziei. Întregul volum e, în fapt, o contemplare după lepădarea de sine. Dar e o contemplare într-un drum invers, spre răsărit, dinspre dumnezeieştile privelişti ale Mediteranei din apus către cele care opresc deopotrivă respiraţia înspre Egeea.
E, aşadar, o călătorie grăbită spre răsărit, o călătorie care scurtează ziua, „clipa cea repede/ ce ni s-a dat”, cum spunea Mihai Eminescu. Dar acest drum asumat este drumul liniştii, căci spre răsărit, contra luminii, întunericul e alungat din vene: „e în sfârşit primăvară! sângele răscoleşte-n vene lumina” (zefir, p. 108). Drumul e scurt. Puţinătatea lui e măsurată prin clipe, iar clipele în contemplarea poeziei, în rugăciunea Sfântului Duh cu nerostite cuvinte, iau chip nesfârşit: „vom mai sta două zile, ca două clipe culcate, uşor alipite,/ în chipul unui infinit“ (stavros, p. 119).
Poezia lui Florin Caragiu e dureroasă şi liniştitoare prin însăşi stăruinţa suferinţei. Lumea întreagă, dezbrăcată de materie, decorporalizată, se întrupează în vastele peisaje ale continuei treceri, dar totodată neschimbătoarei feţe a realului poetic. Peisajele mediteraneene, dinspre apus către răsărit privind, includ corporalitatea sângelui în căutarea luminii, includ căutarea interioară, zbaterea fiinţei care renunţă mai întâi la simţuri, apoi la concepte.
Lumea, în integritatea ei, în frumuseţea ei nededată ochiului celui ce crede în simţuri, se relevă ca parcurs şi stare deopotrivă, ca trecere prin vârste şi împăcare cu vârstele, ca acţiune şi contemplare în acelaşi timp. Ca revelaţie. Bucurie, izbăvire, luminare, smerenie – izul acesta se simte până în vârful ultimului cuvânt din poezia lui Florin Caragiu. Un om care a continuat parcursul dinspre matematici prin filosofie spre poezie, întovărăşit de rugăciunea mereu repetată de Sfântul Duh, în cuvinte neauzite de oricine.
Nu întâmplător, parcursul său se zugrăveşte pe harta teritoriilor de explorat. Cel ce a urmat stagii ale cunoaşterii la Frăsinei redă lumii bucuria aflării. Iar aflarea, în poeme de o frumuseţe nepământeană, e drum şi destinaţie deopotrivă, e asumare şi tulburătoare împăcare: „târziu găsim mormântul poetului/ în cimitirul marin. abia i se vede înscris/ pe piatră numele. pe lângă el/ de multe ori am trecut/ fără să ne dăm seama. cum zi de zi/ îţi ating oameni vederea şi nu ştii câte ascund” (mediteraneene, p. 15).
Adrian LESENCIUC
(1) Florin Caragiu. (2018). „Este”. Însoţit de referinţe critice semnate de Dumitru Crudu şi Ovidiu Nimigean. Bucureşti: Platytera. 144 pp.
Cronică apărută în revista Hyperion, Anul 36, Numărul 10-11-12/2018 (294-295-296), pp. 81-82.
http://www.eminescuipotesti.ro/docpdf/2018revistahyperion10-11-12.pdf
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu