Volumul lui Florin Caragiu „Școala Martiriului” este dens, cu idei bine cumințite, în vederea, spune Cristian Voicilă, „marii treceri” a fiecăruia. „Marea trecere” ar avea o sinonimie aproximativă în sintagma „hotarul de taină’’ (Avva Ghelasie), „ființele întru moarte devenind mai întâi din indivizi (noțiune specifică găndirii cantitative) persoane, asemănându-se, printr-o asceză de o viață, Chipului (eikon eikonos), Domnului Nostru Iisus Hristos.
La Școala Martiriului, afirmă Florin Caragiu, învățăm „să ieșim din carapacea prejudecăților, obișnuințelor, comodităților și deprinderilor ce opun rezistență schimbării și înnoirii noastre... Înnoirea omului nu poate avea loc într-o stare de spirit călduță, lipsită de focul râvnei și al pătimirii din dragoste, de generozitatea renunțării și a dăruirii de sine”.
Discutând despre sfinții martiri, aserțiunea lui Florin Caragiu are proprietatea și expresivitatea termenilor: „Privirea spre cele de Sus este potențată, în cazul sfântului martir, în primul rând de un adânc simțământ al stării descoperite înaintea lui Dumnezeu. Trăim sub privirea Lui. Simțindu-se cuprins în privirea lui Dumnezeu ca într-o icoană, martirul nu ezită să mărturisească despre iubirea ce învăluie lumea și pune capăt fricii de moarte ce ne înrobește până în tenebrele instinctuale și inconștiente’’.
Pregătirea pentru martiriu are câteva trepte, în structuralitate cu cele interioare și cele exterioare. Extrovertirea nu poate însemna depășirea de sine, iar introvertirea nu poate fi totul în privința celor exterioare. „În fapt, ceea ce vindecă ruptura între interior și exterior este harul lui Dumnezeu, în lumina căruia transpare o înțelegere iconică asupra vieții în ansamblul ei”. Și: „Sfinții martiri se apropie de jertfă cu nădejde și bucurie, având încredințarea apropierii de încununarea unui lung șir de nevoințe și de intrarea în atmosfera intimă a vieții dumnezeiești”. Sau: „Sfinții Martiri nu caută la fața omului. Pentru ei, cea mai mare demnitate din creație este cea consfințită de pecetea chipului lui Dumnezeu, demnitatea de a fi om”.
O corectă situare istorică: „Creștinismul primar a surprins lumea antică prin paradoxala sa așezare. Pe de o parte, nu a militat pentru răsturnarea ordinii exterioare”. Au dat Cezarului ce este al Cezarului, dar au răsturnat sistemul lumii antice numai prin puterea dragostei. Puterea dragostei nu a bulversat numai o rotiță într-un sistem. „Omul e mai presus de orice sistem din lumea creată, pentru că taina chipului său are potențialul infinit al îndumnezeirii’’.
Victoria omului derivă din devenirea sa, în vecinătatea transcendenței. Cultura actuală nu incumbă decât rareori sentimentul mărturisirii, ceea ce atrage nocivitatea timpului modern și postmodern. Interpretarea lui Florin Caragiu, în acest context, este următoarea: „Dispoziția autentică a mărturisirii nu este guvernată de o logică a prestigiosului, cum ar putea să pară, ci de o logică a smeririi sau micșorării de sine iubitoare (Ioan 3, 30), în favoarea punerii în prim-plan a dragostei dumnezeiești’’.
Despre mărturie și mărturisitori a scris recent o carte de esențe Sorin Lavric: „Glasuri din Bolgie”. Lectura volumului „Școala Martiriului” de Florin Caragiu este întremătoare…
Raluca Corbu
Revista „Cultura vâlceană”, Anul XII, Nr. 156, aprilie-mai 2019, p. 3.
http://www.culturaarsmundi.ro/wp-content/uploads/2019/05/cv_mai_19.pdf
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu