Să începi cu sfârșitul

 

S-a spus despre dragoste că e cununa desăvârșirii. Este adevărat, însă ea nu se află doar undeva, departe, intangibilă, la capătul drumului, ci ne cercetează și ne călăuzește pe tot parcursul lui. Ea este cea care ne ajută să punem început bun, un gest iconic al ființei de care avem mereu nevoie, pentru a îndrepta căderile ce ne fac să rătăcim și deprinderile pătimașe devenite o a doua fire.

Se spune că în harul începător se află o pregustare a desăvârșirii, cu alte cuvinte, a dragostei ce ne dă simțul de orientare pe cale, atrăgându-ne spre țintă. În acest sens remarca părintele Ghelasie de la Frăsinei că modul cel mai bun de a începe este să începi cu sfârșitul (o pregustare a lui fiindu-ne dăruită de Dumnezeu în harul începător).

În fond, nicio virtute și niciun dar nu dau rod decât în solul iubirii celei după chipul pe care-l purtăm. Fără cea în care chipul odihnește ca într-o icoană, identitatea noastră rămâne ascunsă de noi înșine, părem un om fără-de-chip. De aceea, în lipsa iubirii calea noastră se înfundă iremediabil și trăim închiși în sine ca într-o cameră cu vedere la neant. La orice măsură duhovnicească, avem nevoie de dragoste ca de un "aluat ce dospește toată frământătura" ființei.

Spunea tot părintele Ghelasie că scrisul ebraic de la dreapta la stânga ascunde un tâlc adânc: istoria se înțelege printr-o lectură dinspre sfârșit spre început, dinspre eshatologie spre origini. Astfel, Vechiul Testament se înțelege prin prisma Noului Testament, iar semnificația legii ni se descoperă din perspectiva iubirii. Fiind alfa și omega existenței (căci Dumnezeu este Iubire, spune Sfânta Scriptură), iubirea oglindește sfârșitul în început și începutul în sfârșit, recuperând memoriile originii și eliberându-ne de memoriile contrare ale căderii, în taina eshatologică inaugurată în Trupul lui Hristos cel înviat..

Florin Caragiu

Fii tătic/mămică!

 

Părintele Ghelasie ne vorbea adesea despre chipul de filiație pe care îl purtăm și care este pecetea iconică a Fiului lui Dumnezeu întrupat. Ne îndemna să fim conștienți de acest chip și să creștem în el până la măsura părintească.

“Fii tătic”, îmi spunea, vizavi de comportarea față de ceilalți semeni.  Numai așa poți să ai o purtare de grijă iubitoare față de aproapele tău, după asemănarea iconomiei dumnezeiești. Să vezi dincolo de eventualele căderi potențialul de recuperare și sporire duhovnicească, să crezi și să nădăjduiești în întoarcerea lui cu fața către Dumnezeu. 

Părintele are puterea, primită de la Dumnezeu, de a se jertfi pentru copii, de a-i îngriji și iubi necondiționat, uneori de a-i mustra, pentru binele lor. Această dragoste necondiționată față de cei din jur este un gest al iubirii părintești. Nimic nu e întâmplător. Cei cu care ne întâlnim, de care auzim, care ajung pe o anume cale în conștiința noastră, ne sunt dați de pronia dumnezeiască în grijă, sunt, cum s-ar spune, în sensul preoției universale (a nu se confunda cu preoția sacramentală a Bisericii, primită prin hirotonie), “parohia” noastră. În cazul sfinților, lumea întreagă.

Nicio întâlnire nu-i întâmplătoare. Gândul tău bun, fapta ta bună, rugăciunea și închinarea ta, gestul tău cât de mic pot influența în bine pe cineva ce trece pe lângă tine, chiar fără să bănuiască nimic. Binele lucrează într-un mod cât se poate de rodnic, în chip nejefuit de slava deșartă, din anonimat.

Fii tătic, așadar, poartă-te cu ceilalți cum s-ar purta un părinte cu un copil, ca însuși Hristos cu noi toți: cu îndelungă răbdare, grijă iubitoare, dragoste necondiționată, cuvânt de îndreptare, discernământ, acțiune lucidă, jertfă de sine, cu acea micșorare de sine (chenoză) ce slujește pe celălalt, care trebuie să crească. 

Florin Caragiu

O boală ascunsă: frica de a nu rămâne în istorie

Mulți oameni care se luptă să facă în viață ceva memorabil trăiesc cu frica de a nu rămâne în istorie. Se tem că numele lor se va pierde, așa cum s-a întâmplat cu majoritatea covârșitoare a înaintașilor noștri. Acest simțământ cuibărit în om generează uriașe frustrări, făcând loc unor neliniști, tulburări, invidii, îngâmfări, vanități, uri, mândrii, agresivități, deznădejdi ascunse etc., ce-i macină sensibilitatea duhovnicească. De aici vin carierismul meschin, zbaterea de a ajunge în centrul atenției publice, pentru a acumula bani, putere, faimă, relații ș.a. Se uită însă un lucru esențial: istoria scrisă de oameni nu este aceeași cu istoria lui Dumnezeu, în care, spune Scriptura, „oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa” (Luca 14, 11). Căci Dumnezeu „celor smeriţi le dă har” (I Petru 5, 5).

În ce fel se va vădi lucrul fiecăruia în hotarul înfricoșat al veșniciei? Spune Sfântul Apostol Pavel: „După harul lui Dumnezeu, cel dat mie, eu, ca un înţelept meşter, am pus temelia; iar altul zideşte. Dar fiecare să ia seama cum zideşte; Căci nimeni nu poate pune altă temelie, decât cea pusă, care este Iisus Hristos. Iar de zideşte cineva pe această temelie: aur, argint, sau pietre scumpe, lemne, fân, trestie. Lucrul fiecăruia se va face cunoscut; îl va vădi ziua (Domnului). Pentru că în foc se descoperă, şi focul însuşi va lămuri ce fel este lucrul fiecăruia. Dacă lucrul cuiva, pe care l-a zidit, va rămâne, va lua plată. Dacă lucrul cuiva se va arde, el va fi păgubit; el însă se va mântui, dar aşa ca prin foc. Nu ştiţi, oare, că voi sunteţi templu al lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi? De va strica cineva templul lui Dumnezeu, îl va strica Dumnezeu pe el, pentru că sfânt este templul lui Dumnezeu, care sunteţi voi. Nimeni să nu se amăgească. Dacă i se pare cuiva, între voi, că este înţelept în veacul acesta, să se facă nebun, ca să fie înţelept. Căci înţelepciunea lumii acesteia este nebunie înaintea lui Dumnezeu, pentru că scris este: „El prinde pe cei înţelepţi în viclenia lor”. Şi iarăşi: „Domnul cunoaşte gândurile înţelepţilor, că sunt deşarte”” (I Cor. 10, 20).

Așadar, întrucât „în foc se lămureşte aurul, iar oamenii cei plăcuţi Domnului, în cuptorul smereniei” (Ecclesiasticul 2, 5), se va întâmpla ca în spusele Mântuitorului către Sfântul Petru Apostolul: „Şi mulţi dintre cei dintâi vor fi pe urmă, şi din cei de pe urmă întâi” (Marcu 10, 31).

Lăcomia, mândria și slava deșartă sunt strâns legate de această frică vicleană, care pe de o parte ne motivează să fim competitivi, dar pe de alta, deformându-ne lăuntric, ne lipsește atât de modul firesc de a fi, cât și de harul cel mai presus de fire. În ispitirea de pe munte, Iisus Hristos răspunde la aceste tentații în trei rânduri: „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu”, „Să nu ispitești pe Domnul Dumnezeul tău” și „Domnului Dumnezeului tău să te închini și Lui singur să-i slujești” (Matei 4, 4, 7, 10). Primirea revelației dumnezeiești, oprirea de la păcate și închinarea cu roadele dragostei, credinței și faptelor bune sunt remediile angoasei noastre ascunse.  Ne eliberăm de ea atunci când cunoaștem cu adevărat că „toată darea cea bună și tot darul desăvârșit de sus este, pogorându-se de la Părintele luminilor (Iacov 1, 17).

Să ne străduim să ne învrednicim a fi scriși în Cartea Vieții mai degrabă decât a rămâne un nume presat între filele istoriei omenești vremelnice. Nenumărați sfinți necunoscuți și oameni ai lui Dumnezeu neștiuți au făcut-o, de aceea se spune că la învierea de obște vom fi foarte surprinși în așteptările noastre, cultivate prin frica deșartă de a nu rămâne în istorie...

Florin Caragiu 

Nașterea, taină a restabilirii creației

 

Ne lovim adesea, asemenea lui Dostoevski, de întrebarea: cum de îngăduie Dumnezeu suferința copiilor nevinovați? Este mai presus de orice explicație rațională obișnuită, o taină în fața căreia mintea tace, într-o răstignire sau predare de sine voii dumnezeiești, ce dorește ca toți să se mântuiască. Înțelesurile acestui destin mesianic sunt mai presus de fire, înrădăcinate în însăși iubirea lui Dumnezeu și iconomia Sa.

În cartea sa “Dialog în Absolut” (ed. Platytera, 2007), Părintele Ghelasie Gheorghe ne vorbește despre originea dublă a omului: ca suflet creat direct de Dumnezeu pe măsura corpului moștenit de la părinții noștri. Cu alte cuvinte, sufletul nostru este creat cu puteri și daruri speciale în vederea mântuirii moștenirii corporale primite de la părinți.

Prin corporalitatea energetică moștenită, ce are nevoie de restabilire și ridicare din păcat, suntem suflete înrudite cu specificul părinților. Sufletele înzestrate cu menire de mântuire au menirea reîntoarcerii la Dumnezeu și împletirii cu iubirea Lui, spre a participa la taina reînvierii creației. “Dumnezeu ne dăruiește nouă, copiilor, odată cu sufletele și puteri speciale de mântuire și reînviere la starea adevărată de creație care, de asemenea, răspunde lui Dumnezeu cu iubire și recunoștință”.

Este răspunsul la întrebarea nedezlegată a lui Dostoievski, cu privire la suferința copiilor în raport cu iubirea lui Dumnezeu: cum poate El să creeze un suflet nevinovat într-un corp păcătos și bolnav? În sens creștin, arată părintele Ghelasie, aceasta nu este o condamnare, ci o taină a destinului hristic de mântuire: “După cum Domnul Hristos vine nevinovat și ia păcatele lumii în vederea salvării ei, ca act de dăruire și supremă iubire, tot așa fiecare suflet nou este creat cu destin hristic de mântuire a părinților lui”.

Memoriile căderii difuzează în suflet prin corpul înzestrat cu moștenirea părintească. Sufletul meu le primește ca pe o cruce în vederea curățirii lor, fiind creat cu daruri speciale de suflet tocmai în vederea crucii de moștenire primite de la părinți. Copilul nu este un condamnat al păcatelor părinților, ci un mântuitor al lor în împreună-lucrare cu Dumnezeu. “Iubirea poate lua suferința nu ca pe o nedreptate, ci ca pură iubire ce se depășește pe ea însăși”.

Dăruirea de sine a copiilor întrupează iubirea lui Dumnezeu și așa este cu putință ștergerea păcatelor. Depășind egoismul propriu, trecând peste suferința generată de păcate străine, omul se urcă la Dumnezeu cu iubire de jertfire hristică pentru părinții săi și așa ajunge demn de chipul de fiu al lui Dumnezeu și un copil mântuitor al părinților săi.

„Doamne, mă înfricoșează acest dar de menire de taină, / Tu îmi ceri să fiu menire mântuitoare, / Tu îmi ceri să port această cruce-podoabă”.

Taina acestei restabiliri a creației din cercul vicios al căderii, spune părintele Ghelasie, este “iubirea nemăsurată a lui Dumnezeu ce dăruiește puteri de mântuire sufletelor copiilor”.

Florin Caragiu

Despre logica iubirii sau întrebarea: fiii cărui duh suntem?

 

 “Şi când s-au împlinit zilele înălţării Sale, El S-a hotărât să meargă la Ierusalim. Şi a trimis vestitori înaintea Lui. Şi ei, mergând, au intrat într-un sat de samarineni, ca să facă pregătiri pentru El. Dar ei nu L-au primit, pentru că El se îndrepta spre Ierusalim. Şi văzând aceasta, ucenicii Iacov şi Ioan I-au zis: Doamne, vrei să zicem să se coboare foc din cer şi să-i mistuie, cum a făcut şi Ilie? Iar El, întorcându-Se, i-a certat şi le-a zis: Nu ştiţi, oare, fiii cărui duh sunteţi? Căci Fiul Omului n-a venit ca să piardă sufletele oamenilor, ci ca să le mântuiască” (Luca 9, 51-55).

O întrebare fundamentală a creștinismului este: fiii cărui duh suntem? Schimbarea minții (metanoia), despre care ne vorbesc Sfinții Părinți, ne atenționează cu privire la duhul iubirii, propriu unui mod de viață eliberat de logica antagonistă a afirmării propriei identități la concurență cu alteritatea sau în detrimentul ei. Înstrăinarea de Dumnezeu a omului face ca modul antagonist de ființare să domine lumea căzută din har.

Și în zilele noastre mulți se declară fervenți apărători ai valorilor creștine, fără să ia aminte la duhul străin de logica iubirii, duh la care. f[r[ s[-;i dea seama, aderă. Este adevărat, iubirea nu se amestecă cu păcatul, însă se confruntă cu răul nu de pe poziții de forță, războinice, ci printr-o alipire la binele dumnezeiesc. Altfel, orice luptă cu răul după o logică antagonistă, din afara iubirii, comportă riscul molipsirii de rău.

Logica ce vine din sânul Treimii operează în modul afirmării de sine prin dragostea față de alteritate, printr-o gândire ce urmează iconomia lui Dumnezeu, chenoza sau smerenia Lui. Părintele Ghelasie Gheorghe atrage atenția, în scrierile sale, asupra logicii iubirii, libere de contrarietate, proprii isihasmului, fără de care riscăm să rămânem într-un duh străin creștinismului.

“Iată Eu vă trimit pe voi ca pe nişte oi în mijlocul lupilor; fiţi dar înţelepţi ca şerpii şi nevinovaţi ca porumbeii” (Matei 10, 16). Într-adeevăr, confruntarea cu răul impune o urmare a voii dumnezeiești, o mărturisire prin viață și faptă a dragostei față de Dumnezeu și de semeni. Însă în duhul iubirii și al smereniei, și nu al revoltei, agresivității, urii, indiferenței față de celălalt și unei intervenții în forță ce hrănește conflictele, și tocmai de aceea e nevoie de a ne asemăna modului în care lucrează în lume iconomia lui Dumnezeu, cu înțelepciune, blândețe, milostivire, îndelungă răbdare.

“Şi iată, unul dintre cei ce erau cu Iisus, întinzând mâna, a tras sabia şi, lovind pe sluga arhiereului, i-a tăiat urechea. Atunci Iisus i-a zis: Întoarce sabia ta la locul ei, că toţi cei ce scot sabia, de sabie vor pieri” (Matei 26, 52). Nu trebuie uitat, așadar, că logica antagonistă a ridicării sabiei împotriva celuilalt este proprie modului de viață căzut din iubire, și orice faptă a noastră trebuie să aibă în spatele ei întrebarea: ai cărui duh suntem?

Dacă afirmăm binele rămânând în duhul logicii antagoniste suntem, pe de altă parte, foarte expuși la diversiunile răului. Dezvoltăm o reactivitate păguboasă la bârfe, vorbirea de rău, calomnie, îngrijorări, bănuieli, amenințări, minciuni, previziuni sumbre, păreri superficiale, zvonuri false etc., fără a mai avea liniștea necesară pentru a ne ocupa de îngrijirea sufletului.  E nevoie să acționăm cu trezvie, afirmând binele. Simpla reactivitate la ceea ce este rău, sau ne pare așa, ne face foarte ușor de manipulat. În plus, declanșează la rându-i reacții contrare multiplicate. Iubirea, însă, este activă și nu reactivă, ea trezește și atrage, luminează și împrăștie negurile prin simpla prezență.

Spune Marcu Ascetul: “Bine este să folosim prin cuvinte pe cei care întreabă; dar mai bine e să conlucrăm cu ei prin rugăciune și virtute. Căci cel ce prin acestea se aduce lui Dumnezeu ajută și aproapelui” (Marcu Ascetul, Filocalia 1). Prin gestul iconic de închinare, propriu isihasmului carpatin descris de părintele Ghelasie, ne aducem lui Dumnezeu și vedem în fiecare om o icoană vie a Lui, astfel încât, lepădând păcatul, nu lepădăm o dată cu acesta și filantropia, dragostea față de omul creat după chipul iubirii dumnezeiești.

“Credincios este Dumnezeu, că n-a fost cuvântul nostru către voi da şi nu. Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos, Cel propovăduit vouă (...) nu a fost da şi nu, ci da a fost în El” (II Cor. 1, 18-19). Sfântul Apostol Pavel vorbește aici despre o logică afirmativă ce se modelează iconic după asemănarea dragostei divine.

Florin Caragiu

 

 

Nostalgia ființei

 

Cunoașterea contemporană este acaparată în cea mai mare parte de cercetarea fenomenelor energetice din jurul nostru și din interacțiunile cu mediul. Progresele remarcabile din știință și tehnologie au absorbit prin lucrarea de popularizare și accesibilizare atenția publică, instaurând o amnezie vizavi de taina sufletului cel dincolo de energii.

Teologia rămasă singulară în discursul ei despre suflet, și mai ales atunci când este detașată de rădăcinile ei mistice și liturgice, nu mai poate umple de viață și nu mai poate integra avalanșa de informații a cunoașterii din afară, ce ne asaltează și ne risipesc mintea în toate direcțiile.

Simțim un consum exacerbat, o astenie cronică, un deficit de simțire înțelegătoare, și nu știm de ce. Prinși ca într-o morișcă, ne zbatem fără ieșire în labirintul fenomenal, cu o vedere blocată de moarte, marcată la tot pasul de antagonisme ireductibile ce ne guvernează reacțiile și presupozițiile.

Rămâne totuși un colțișor în noi, din care se aude fie și vag, sau în mod parazitat, vocea conștiinței, ce trezește nostalgia ființei. Nu o ființă abstractă, redusă la un principiu, ce nu ne mai poate suscita interesul, ci una vie, comunicantă și comuniantă.

Presiunea ei discretă ne apelează, invitând la o participare la taina dincolo de noi, la transcendență. Iarăși, nu o transcendență abstractă și impersonală, ci vie și întrupată, iubitoare și familiară nouă, prin pecetea iconică dăruită la creație, ce este însuși chipul ființei.

Pentru a auzi mai limpede acest glas al lui Dumnezeu ce ne cheamă avem nevoie de o schimbare a minții (metanoia), pentru care nu ne sunt de ajuns propriile puteri. Fără ajutor divin ne zbatem ca peștele în apă, sau ca un orb ce se mișcă fără perspectivă într-un cerc vicios. Ieșirea din labirintul reflectărilor energetice ale mișcărilor ființei nu ne este cu putință în mod autonom. Rămânem captivi vederilor noastre parțiale, secvențiale, fără acces la acea iubire ce mișcă și întrepătrunde întreguri, sufletele eliberate de frica înrobitoare a morții.

Avem nevoie de liniștea (hesychia) în care deslușim glasul lui Dumnezeu și îi răspundem prin rugăciune și gestul iconic de închinare, în care purtăm un dialog față către față și ne regăsim în El. Numai așa sufletul își sesizează identitatea iconică, suflarea vie a Duhului Sfânt ce ne-a făcut ființe vii după chipul Fiului lui Dumnezeu întrupat, și astfel meniți înfierii dumnezeiești.

Despre aceste lucruri ne vorbesc în multe rânduri și în multe chipuri Sfinții Părinți ai Bisericii, care au ajuns la vederea dumnezeiască (theoria). Am cunoscut pe unul dintre ei, care mi-a vorbit despre aceste lucruri din experiența sa, cu dragostea de părinte ce vedea în lumina harului cele ascunse ale inimii. Ne-a lăsat scrieri filocalice, cuvinte cu putere ce trezesc în noi lămurit indelebila nostalgie a ființei și a modului de a fi după chipul Sfintei Treimi.

Cuvioase Părinte Ghelasie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi! 

Florin Caragiu

20.08.2020

 

Gândirea dialogală și obișnuința de a pune etichete

Fondul gândirii e unul dialogal. Este un dialog în sine și peste sine, în consecință are o dublă mișcare, cercetează pe celălalt într-o continuă întoarcere spre sine și schimbare (metanoia). Se corectează continuu pe sine prin apelul la conștiință, ce o apleacă spre descoperirea și depășirea propriilor superficialități, insuficiențe, prejudecăți, și astfel înțelegerea ei este vie, deschisă valorizării celuilalt, participării dialogale și înnoirii.

Obișnuința de a pune etichete, însă, este monologică, opacă în raport cu conștiința. Ratează evenimentul gândirii, pentru că nu cercetează pe celălalt și nici nu are acea întoarcere reflexivă spre sine cu o conștiință trează. În plus, e o deprindere ce înstăpânește autosuficiența, închiderea, aerul de infailibilitate. Nu are prezumția de nevinovăție, ci favorizează osândirea. E necruțătoare și rigidă, fără nuanțe. Imaginea de sine și imaginea celuilalt nu apar dinamice, ci înțepenesc în autosatisfacție și, respectiv, în mortarul etichetei.

Gândirea dialogală pune mereu început bun, deschizând orizontul, văzând în orice întâmplare prilejuri și posibilități de transformare. Este activă, atentă, generoasă, neconflictuală, cu mintea extinsă spre infinit, punându-se în locul celuilalt cu încredere în puterea binelui.

Deprinderea de a pune etichete pune punct, astupând perspectivele cu fundături ale ideilor fixe. Este comodă, leneșă, agresivă în reacțiile ei de apărare, meschină și neempatică, încorsetată în armura egoismului.

 Florin Caragiu

 

Specificul mistic carpatin

 

 

 

Foarte pe scurt, eremiții din Munții Apuseni, spune părintele Ghelasie, aveau mare evlavie la icoană. Purtau la piept o icoană cu Maica Domnului cu Pruncul Iisus și practica lor era centrată pe gestul iconic, gestul ritualic de închinare cu conștiința prezenței lui Dumnezeu și dorirea ca întreaga lor ființă să se facă altar al întrupării divine. Încercau să vadă în fiecare făptură pecetea iconică a actului creator dumnezeiesc, chipul ei așa cum l-a gândit Dumnezeu. Trăirea mistică era pentru ei după modelul vieții liturgice: deschidere a ființei spre a primi pe Hristos, închinare de sine adusă Tatălui ceresc și invocare a Duhului Sfânt pentru a lucra în ei sfințirea, actualizarea condiției euharistice. Încercau să-și improprieze logica afirmării de sine în comuniune cu celălalt, sărind peste logica antagonistă a afirmării de sine în detrimentul celuilalt, înstăpânită în creație după cădere. Astfel, spuneau ei, cel mai bun mod de a pune început bun este de a începe cu sfârșitul, altfel spus, cu o prefigurare/pregustare a modului de a fi eshatologic.

Florin Caragiu 

 

încredințare

 

te scoli cu senzația

că dincolo de aparențe

nimic nu e mort,

până și secunda

care tocmai s-a dus

e un sprijin luat brusc,

ca să apreciezi incertitudinea

ce face loc în sine libertății.

toate se fac noi

în fiecare zi ne ia somnul

și ne duce cu sine

în locul unde mortul face cu ochiul,

ca un degustător de senzații

ce se scufundă.

iar marea îl scoate la suprafață
cât ai zice pește,

cu amintiri netrăite până la capăt

și le-agață de noi − 

ne trezim în rugăciune,

cu simțământul

că totul se poate rescrie.

chiar asta se-ntâmplă.