Cunoașterea contemporană este acaparată în cea mai mare parte de cercetarea fenomenelor energetice din jurul nostru și din interacțiunile cu mediul. Progresele remarcabile din știință și tehnologie au absorbit prin lucrarea de popularizare și accesibilizare atenția publică, instaurând o amnezie vizavi de taina sufletului cel dincolo de energii.
Teologia rămasă singulară în discursul ei despre suflet, și mai ales atunci când este detașată de rădăcinile ei mistice și liturgice, nu mai poate umple de viață și nu mai poate integra avalanșa de informații a cunoașterii din afară, ce ne asaltează și ne risipesc mintea în toate direcțiile.
Simțim un consum exacerbat, o astenie cronică, un deficit de simțire înțelegătoare, și nu știm de ce. Prinși ca într-o morișcă, ne zbatem fără ieșire în labirintul fenomenal, cu o vedere blocată de moarte, marcată la tot pasul de antagonisme ireductibile ce ne guvernează reacțiile și presupozițiile.
Rămâne totuși un colțișor în noi, din care se aude fie și vag, sau în mod parazitat, vocea conștiinței, ce trezește nostalgia ființei. Nu o ființă abstractă, redusă la un principiu, ce nu ne mai poate suscita interesul, ci una vie, comunicantă și comuniantă.
Presiunea ei discretă ne apelează, invitând la o participare la taina dincolo de noi, la transcendență. Iarăși, nu o transcendență abstractă și impersonală, ci vie și întrupată, iubitoare și familiară nouă, prin pecetea iconică dăruită la creație, ce este însuși chipul ființei.
Pentru a auzi mai limpede acest glas al lui Dumnezeu ce ne cheamă avem nevoie de o schimbare a minții (metanoia), pentru care nu ne sunt de ajuns propriile puteri. Fără ajutor divin ne zbatem ca peștele în apă, sau ca un orb ce se mișcă fără perspectivă într-un cerc vicios. Ieșirea din labirintul reflectărilor energetice ale mișcărilor ființei nu ne este cu putință în mod autonom. Rămânem captivi vederilor noastre parțiale, secvențiale, fără acces la acea iubire ce mișcă și întrepătrunde întreguri, sufletele eliberate de frica înrobitoare a morții.
Avem nevoie de liniștea (hesychia) în care deslușim glasul lui Dumnezeu și îi răspundem prin rugăciune și gestul iconic de închinare, în care purtăm un dialog față către față și ne regăsim în El. Numai așa sufletul își sesizează identitatea iconică, suflarea vie a Duhului Sfânt ce ne-a făcut ființe vii după chipul Fiului lui Dumnezeu întrupat, și astfel meniți înfierii dumnezeiești.
Despre aceste lucruri ne vorbesc în multe rânduri și în multe chipuri Sfinții Părinți ai Bisericii, care au ajuns la vederea dumnezeiască (theoria). Am cunoscut pe unul dintre ei, care mi-a vorbit despre aceste lucruri din experiența sa, cu dragostea de părinte ce vedea în lumina harului cele ascunse ale inimii. Ne-a lăsat scrieri filocalice, cuvinte cu putere ce trezesc în noi lămurit indelebila nostalgie a ființei și a modului de a fi după chipul Sfintei Treimi.
Cuvioase Părinte Ghelasie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!
20.08.2020
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu