Ne lovim adesea, asemenea lui Dostoevski, de întrebarea: cum de îngăduie Dumnezeu suferința copiilor nevinovați? Este mai presus de orice explicație rațională obișnuită, o taină în fața căreia mintea tace, într-o răstignire sau predare de sine voii dumnezeiești, ce dorește ca toți să se mântuiască. Înțelesurile acestui destin mesianic sunt mai presus de fire, înrădăcinate în însăși iubirea lui Dumnezeu și iconomia Sa.
În cartea sa “Dialog în Absolut” (ed. Platytera, 2007), Părintele Ghelasie Gheorghe ne vorbește despre originea dublă a omului: ca suflet creat direct de Dumnezeu pe măsura corpului moștenit de la părinții noștri. Cu alte cuvinte, sufletul nostru este creat cu puteri și daruri speciale în vederea mântuirii moștenirii corporale primite de la părinți.
Prin corporalitatea energetică moștenită, ce are nevoie de restabilire și ridicare din păcat, suntem suflete înrudite cu specificul părinților. Sufletele înzestrate cu menire de mântuire au menirea reîntoarcerii la Dumnezeu și împletirii cu iubirea Lui, spre a participa la taina reînvierii creației. “Dumnezeu ne dăruiește nouă, copiilor, odată cu sufletele și puteri speciale de mântuire și reînviere la starea adevărată de creație care, de asemenea, răspunde lui Dumnezeu cu iubire și recunoștință”.
Este răspunsul la întrebarea nedezlegată a lui Dostoievski, cu privire la suferința copiilor în raport cu iubirea lui Dumnezeu: cum poate El să creeze un suflet nevinovat într-un corp păcătos și bolnav? În sens creștin, arată părintele Ghelasie, aceasta nu este o condamnare, ci o taină a destinului hristic de mântuire: “După cum Domnul Hristos vine nevinovat și ia păcatele lumii în vederea salvării ei, ca act de dăruire și supremă iubire, tot așa fiecare suflet nou este creat cu destin hristic de mântuire a părinților lui”.
Memoriile căderii difuzează în suflet prin corpul înzestrat cu moștenirea părintească. Sufletul meu le primește ca pe o cruce în vederea curățirii lor, fiind creat cu daruri speciale de suflet tocmai în vederea crucii de moștenire primite de la părinți. Copilul nu este un condamnat al păcatelor părinților, ci un mântuitor al lor în împreună-lucrare cu Dumnezeu. “Iubirea poate lua suferința nu ca pe o nedreptate, ci ca pură iubire ce se depășește pe ea însăși”.
Dăruirea de sine a copiilor întrupează iubirea lui Dumnezeu și așa este cu putință ștergerea păcatelor. Depășind egoismul propriu, trecând peste suferința generată de păcate străine, omul se urcă la Dumnezeu cu iubire de jertfire hristică pentru părinții săi și așa ajunge demn de chipul de fiu al lui Dumnezeu și un copil mântuitor al părinților săi.
„Doamne, mă înfricoșează acest dar de menire de taină, / Tu îmi ceri să fiu menire mântuitoare, / Tu îmi ceri să port această cruce-podoabă”.
Taina acestei restabiliri a creației din cercul vicios al căderii, spune părintele Ghelasie, este “iubirea nemăsurată a lui Dumnezeu ce dăruiește puteri de mântuire sufletelor copiilor”.
Florin Caragiu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu