mnemosyne

visai un munte

cu creste subţiri ca degetele

în care ne căţăram să strângem

de-o căutătură spre mare

vulturii se roteau în jur

ne trăgeau de colţul cămăşii

să ne-ntoarcem, că râul crescuse

până la copilul cela din poiana cu maci

pitită hăt-departe în vale

ne aruncarăm spre el cu capul în jos

privirea ni s-a lărgit

şi am văzut cerul deschis

ca o apă în care se mişcau fiinţe vii

feciorul ne făcea de acolo

semne că totul e bine

te-am sărutat fără să doară

noi nu ne mai opream din cădere

din jos de hău cu o mişcare legănată

icoana se mărea şi se curba

mişcarea ei legănată a trecut în noi 

zilele se scurtează

abia ce-ţi vin

câteva lucruri în gând,

îţi aminteşti

că-s pe sfârşite anii

scurşi din streaşina

începutului de lume

păstrat pe mai târziu,

pentru gura uscată

a călătorului fără lume.

Duminica Tomii

Toma se-ntreabă, auzind că Iisus a apărut înviat înaintea celorlalți apostoli: nălucă a fost, de n-am fost și eu ales să fiu de față? Dragostea Domnului cea mai presus de îndoială îi întreține neliniștea, căci nu l-ar putea ea trece între ucenici cu vederea, și cel numit geamănul caută în trup și în sânge adeverirea Celui întrupat, a Celui geamăn la chip dar neasemuit după dumnezeire, o caută în semnele pătimirii Celui ce a pătimit din dragoste pentru noi, în locul inimii unde se sparg ale îndoielii valuri. Dar Hristos tocmai pe el l-a ales să spună ceea ce noi astăzi cu preaslăvire cântăm: Domnul meu și Dumnezeul meu!

deasupra norilor de piatră

n-avem voie să fim obosiţi

când ziua îşi strânge genunchii?

moţăim în mica ei ramă

şi prin urechea acului trecem

strada ce se înalţă

înaintea obişnuitului somn după cină.

risipiţi între ape,

spre noi dorinţe împingem

lupta de a duce până la capăt

o întrebare venită pe lume

cu o rană frumoasă.

colbuit se leagănă degetul în osia sângelui.

gândul trântit pe paie

îşi simte pereţii şi golul,

flămânzirea şi vremea ridicată de subsuori

– e-ntr-atât de fragil,

încât dacă ceea ce duce cu el

nu-i o amintire, deja,

faţa-şi fereşte. 

gânduri la topirea vremii

motto:

nu fac binele pe care-l voiesc

ci răul pe care nu-l voiesc îl săvârşesc

(sf. ap. Pavel)

viaţa e o moarte dată cu încetinitorul

moartea e viaţa derulată pe fast forward

atât de repede încât rămâne în urmă

tot răul pe care-l faci fără să vrei

tăcerea de la capătul benzii e tunsă scurt

nu doarme singură mănâncă din palmă

se roagă să nu pălească subit

pielea frumoasă a zilei ce-ţi bate obrazul

mai lasă o amintire sub stropii ei blânzi

de-acolo vezi totul preabine

pisica ruptă, calapodul, piedica trasă a gurii,

păsul oaselor tale subţiri

ce poartă pe dos tristeţea potolită a verii 

cum stau lucrurile

faci un pas greşit şi cu privirea

te sprijineşti de imagini

ai mâncat, ai băut, ai căzut în genunchi

ţi-ai frecat cu zăpadă faţa

recunoşti ameţeala clipei sorbite de vânt

lucrurile se pierd

oamenii nu se mai ajung

nu mai cred că asta e viaţa

deschizi ochii mari

cauţi să te prinzi de suferinţă

nu ştii niciodată cum îşi schimbă direcţia

obişnuită cu noaptea

ea păstrează intacte atingerile

şi dragostea de departe