n-avem voie să fim
obosiţi
când ziua îşi strânge
genunchii?
moţăim în mica ei ramă
şi prin urechea acului
trecem
strada ce se înalţă
înaintea obişnuitului
somn după cină.
risipiţi între ape,
spre noi dorinţe împingem
lupta de a duce până la
capăt
o întrebare venită pe
lume
cu o rană frumoasă.
colbuit se leagănă
degetul în osia sângelui.
gândul trântit pe paie
îşi simte pereţii şi
golul,
flămânzirea şi vremea
ridicată de subsuori
– e-ntr-atât de fragil,
încât dacă ceea ce duce
cu el
nu-i o amintire, deja,
faţa-şi fereşte.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu