ziua cea mai lungă

ne vedem tot așa de rar cum plângem

sub cerul desprins la un colț

mereu e ceva schimbat – un mic amănunt

pe care-l zărim în cursul vorbirilor lungi

despre viață pur și simplu –

pe pagina trupului și vrem a citi până la capăt,

dar ne opresc asfințitul, marea,

umbra ce pâlpâie-n aer aprinsă de gând,

sau poate delta timpului ce se varsă în noi.

pipăim întunericul ca pe fața unui prieten

plecat dintre noi și îi ghicim zâmbetul stins

ce îmbracă de-acum spațiul apăruților.

despre înviere nu spunem nimic,

deși lipsa de apetit pentru lamentările zilnice

ne face să credem că am fost atinși.