marți, 7 mai 2013

Viul de creație și interdisciplinaritatea






Concepţia despre iconicitate necesită cu prioritate clarificarea ideii de materie, care este şi cerinţa fundamentală a ştiinţei. În modernitate, fenomenologia în filosofie şi fizica cuantică în ştiinţă au complicat şi adâncit extrem de mult noţiunea de corp. Concluziile oamenilor de ştiinţă converg în direcţia conştientizării enigmei materiei. Henri Kervan, descoperitorul transmutaţiilor biologice, afirma că noi nu ştim ce este în realitate materia. Heisenberg afirma, la rândul său, că noi elaborăm însăşi noţiunea de materie pornind de la un dat preelaborat deja, fapt de care nu suntem nici pe departe conştienţi. Ne comportăm ca nişte automate, ca şi când numai această materie ar exista. Clasica noţiune de materie, caracterizată de exterioritate, întindere, impersonalitate, independenţă logică şi ontologică faţă de subiect, măsurabilitate şi determinism stricte e pusă astăzi sub semnul întrebării. Variante recente ale filosofiilor fenomenologice, de pildă teoria universului participativ (Wheeler), aceea a intersubiectivităţii metrice (Milne) în cosmologie, monadologia cuantică (Wheeler, Chandrashekar, Sanders, Marinetti, Lasswell ş.a.) disting între materia-fenomen şi material-fundament. Materia-fenomen ca obiect al fizicii clasice manifestă evident un comportament determinist. La acest nivel fenomenal domină ideea de moarte, de materie impersonală cu destin termodinamic univoc (e vorba de logica energiei autonomizate şi de cea a consumului de energie).
Aceste teorii filosofico-ştiinţifice atacă misterul fenomenului. Cum e posibil fenomenul materiei convenţionale pe baza unui fundament (cuantic) care se conduce după alte legi decât cele ale fenomenului respectiv? Referitor la aceste „alte legi”, contrare determinismului materialist, fizicianul Arthur Eddington observa că ele sunt rezonante cu afirmaţiile religioase. Se ridică întrebări de genul: dacă fenomenul este o iluzie, ce sens are el, cine-l produce şi cum se produce? Aici există unele interpretări conforme cu concepţiile orientaliste, care aduc răspunsul lor. Perspectiva creştină se distinge, desigur, de acestea. Mistica iconică, aşa cum a gândit-o părintele Ghelasie, se referă la o amăgire fenomenală datorată căderii, dar şi la intervenţia iconomiei lui Dumnezeu, Care a îmbrăcat în veşminte de piele, în anumite pogorăminte, starea decăzută a omului şi a creaţiei. Astfel, materialismul reprezintă un păcat de conştiinţă, dar şi o inducţie fenomenală venită din partea unor energii care se comportă ca şi cum ar fi autonome, impersonale, rupte de suflet şi de Dumnezeu. Dar ceea ce e mai important de precizat este faptul că în spatele fenomenelor energetice stă un mental, un gând, după cum a afirmat părintele Ghelasie.
John Wheeler, vorbind de universul participativ, afirma că misterul materiei rezidă în entitatea participativă fundamentală, receptorul cuantic aşa-numit, care răspunde în mod straniu intenţiilor observatorului. Totul în univers este participare. Relativizarea la observator – noţiune-cheie în gândirea contemporană, care aminteşte nu în ultimul rând de filosofia capadociană a participării – stă în spatele materiei convenţionale, care-i la urma urmei o imagine produsă de creier (sediu al interferenţei între suflet şi materie, placă turnantă între exterior şi interior).
Un fel de axiomă fundamentală prezentă în concepţia iconică promovată de părintele Ghelasie de la Frăsinei se traduce printr-o idee extrem de densă referitoare la viul de creaţie. În acest sens, valorizarea creştină a vieţii implică o asemenea extensie a noţiunii de viaţă, în ceea ce priveşte câmpul ei de aplicaţie, la realitatea propriu-zisă în totalitatea acesteia, încât se ajunge la afirmaţii tranşante precum aceea că Dumnezeu nu creează nimic mort, încât în chip originar nu poate exista materie moartă, ci numai materie vie în corpuri vii, care sunt energiile încorporate în fiinţe vii şi comunicate în relaţiile dintre acestea.
„În sens biblic, în natură nu există energii libere, moarte, ci doar legate de formele vii, create” (părintele Ghelasie). Fiind legată de viaţă, de forma originară şi fiind mişcată prin memoria originii, energia apărută pe această cale nu cunoaşte procesul de moarte, de destructurare. Firescul creaţiei implică la origine viaţa fără moarte, ca o axiomă fundamentală, ceea ce este în spiritul şi în litera mesajului biblic. Dumnezeu nu a creat moartea.
De la cea mai măruntă făptură până la om şi până la înger, pe toate lungimile de undă ale existentului, răsună nu numai muzica bucuriei de a trăi, dar şi a nădejdii în viaţă, a cărei temelie este Hristos. Un observator subtil realizează faptul că misterul nu se pierde, dimpotrivă creşte pe măsură ce coborâm cu privirea de sus în jos, de la cele mai complexe forme către modurile aparent cele mai simple de viaţă şi mai cu seamă către cele invizibile, greu sesizabile. Din punct de vedere istoric, consemnăm în acest sens contribuţia deosebită a savantului Chandra Bose, descoperitorul bosonilor şi cosemnatar al legii Einstein-Bose. El a realizat, după cum se ştie, la vremea lui, nişte experimente extrem de interesante menite să încline cumpăna convingerii că graniţa dintre viu şi neviu nu există de fapt în natură. Până şi ceea ce numim reacţie la nivel strict fizic şi nu altfel decât după o socotinţă a noastră mecanicistă, este, în fond, o versiune de răspuns, chiar dacă minimal, dat de viaţă, şi chiar dacă această viaţă  a luat forme disimulate, oricum greu discernabile.
Concluzia care se impune este că tocmai ignorarea vieţii ca factor esenţial al unităţii profund experiabile a creaţiei e de vină pentru schizofrenia de ansamblu a cunoaşterii, cea care operează cu disocieri tari între domenii, izolând una de alta fizica, chimia, biologia, psihologia ş.a.m.d. Interdisciplinaritatea nu se reduce, în acest sens, la o chestiune de metodă, nu e un moft formal, ci reprezintă o necesitate autentică, imperioasă, a cercetării impusă de viaţă. În mistica iconică, substanţa însăşi a existenţei e dialogicitatea. Călăuzită de ideea de viaţă, interdisciplinaritatea îşi propune în primul rând să redefinească simplul, elementarul fizic, să-l scoată din izolare, din prizonieratul disciplinei rigide care-l încercuieşte. De naşterea cu succes a unei discipline de graniţă  depinde generarea unui limbaj complex despre realitate, menit să integreze partea în întreg şi să subordoneze energiile fiinţei, după cum spunea părintele Ghelasie.
Astfel poate lua naştere un ansamblu de noţiuni şi înţelesuri fuzionare, produse prin tunelarea sistemului de reperare şi valorizare de la dreapta la stânga şi invers, mişcare prin care complexul contaminează simplul şi compacta aparenţă a cantităţii este supusă unei posibile lecturi calitative, substanţiale, individualizate, având drept rezultat blocarea reducţionismului în orice sens, ca şi concomitent prezervarea imaginii de o excepţională varietate a existentului viu.
„Integrala vie” – sintagmă folosită şi de părintele Ghelasie – e posibil o sintagmă-cheie cu care se lasă descifrată existenţa la orice nivel al ei, acoperind actualul, dar şi posibilul devenirii. Pentru părintele Ghelasie, întregul existent este asemeni unui pacient. Viaţa este cea care are nevoie de tămăduire. Medicina isihastă devine în context o paradigmă hermeneutică aplicabilă existenţei în ansamblul ei şi în interconexiunile ei. Transferul de limbaj specific de la o disciplină la alta, cum ar fi dinspre fiziologie şi biologie spre fizică, sfârşeşte prin a pune sub semnul întrebării însuşi statutul de ştiinţă fundamentală acordat exclusiv acesteia din urmă.
Înaintând în direcţia sugestiilor, problematizărilor, dar şi a dovezilor stabilite de Bose, care uneori sunt într-o uimitoare rezonanţă cu ale părintelui Ghelasie, mergem spre constatarea că între fizică şi fiziologie, între reacţie mecanică şi răspuns viu graniţele se estompează la nivel fundamental, prin urmare e necesară o aprofundare a fenomenului vieţii care se poate realiza în sensul cel mai satisfăcător prin medierea misticii iconice. Mecanicizarea existenţei e o distorsionare profundă a manifestării vieţii, e un simptom al unei rupturi în interiorul vieţii.
Ne aflăm, se spune, în era postgenomică a semanticii ştiinţei. În acest context, religia e resuscitată în ideea de călăuză a minţii în mod necesar corelată cu ştiinţa vieţii ce-şi extinde teritoriile în chip misterios. Biologia ca ştiinţă fundamentală, această ştiinţă a vieţii între disciplinele experimentale sau măcar cvasi-experimentale, să fie pânp la urmă cu putinţă aşa ceva? Asta ar însemna printre altele şi rescrierea măcar parţială a fizicii în termeni de ştiinţă a vieţii.
Semnalul mutaţiei de paradigmă fundamentală pe care l-au dat deja unele orientări în fizică şi în biologie a fost dat în reflecţia teologică ortodoxă în mod explicit de părintele Ghelasie cu a sa mistică iconică. „Terapia obişnuită a medicinii laice caută restabilirea dinamismului energetic fără ştiinţa limbajului tainic al Vieţii”, obişnuia să obiecteze misticul isihast, vădindu-şi interesul mereu reînnoit pentru terapia vie, cea înlesnind vindecarea prin contactul cu nucleul oricărei existenţe care este viaţa din adânc, un dar divin şi nemuritor.


Florin Caragiu


(text prezentat la Colocviul cu tema „Spiritualitate şi cultură în opera părintelui Ghelasie”, ed. a V-a, Mânăstirea Tismana, 2013)

3 comentarii:

stefan s spunea...

Totul in univers este participare!...
Chiar si nepasarea, marele pacat al omului de astazi...

Domnule Florin Caragiu, cum arata omul edenic inainte de a primi vesmintele de piele, acele uniforme de penitenciar ale condamnatilor(Virgil Gheorghiu)?

Florin Caragiu spunea...

Cum era omul edenic? Taina aceasta poate fi intrevazuta la sfinti. Era imbracat cu lumina ca si cu o haina. Spatiul si timpul erau modelate, dupa cum spune si parintele Ghelasie, nu dupa un mod entropic, al vietii spre moarte, al distantarii si instrainarii, ci dupa arhechipurile Fiului si Duhului Sfant, cu alte cuvinte dupa Logosul in care toate se intalnesc si se impartasesc si dupa Duhul in care toate se preschimba prin slava divina.

stefan s. spunea...

Deci, o taina!
Inteleg. Cam ceea ce-a vazut Motovilov la Sf. Serafim de Sarov.
N-am vazut niciodata un om imbracat in lumina, poate de aceea imi vine greu sa-mi imaginez omul edenic.
Am scris si pe blogul meu: as vrea, macar si pentru cateva clipe, sa experimentez trairile omenesti care anima viata unui sfant.
Nu stiu de ce, dar asa socot eu, in lumina aceea a sfinteniei exista si multa suferinta. Cred ca un sfant sufera pentru el si pentru intreaga umanitate...Sfintenia, ca fericire!

Zile luminoase va doresc!