foarte de dimineață

 

întredeschizi ochii: ții între gene lumea

să nu-ți scape. coada mierlei despică aerul –

o tăietură precisă și lungă de chirurg,

din care ies amintiri răscolite, un geamăt. 

nu recunoști vocea, te uiți printre ele-ndelung

și o figură clară îți sare în față. 

întoarce tânguirea ei o cheiță și te ridici

cu chipul scăldat în primele raze.

spațiul gol se strânge în jur ca un cearșaf boțit –

cum ai crede fără să vezi, îl dai într-o parte.