Marius Vasileanu, „Frumusețea începutului cel bun" (Cuvânt înainte la volumul: Florin Caragiu, „Frumusețea lucrurilor ultime", ed. Sophia/Platytera, 2017)

 Frumusețea începutului cel bun

– cuvânt înainte –

Cum să pun început bun și să devin astfel prieten cu mine, cu Creația, cu Hristos? Aceasta este tema principală în jurul căreia orbitează paginile ce urmează care sunt scrise cu inima, cu lacrimi – parcă – uneori și cu un zâmbet, de Florin Caragiu.

Numai Domnul știe durerea, sfâșierea lăuntrică, zbaterile, neliniștile, fricile, iluziile, într-un cuvânt încercările la care este supus scriitorul creștin! Nu trebuie neapărat să fii creștin pentru a avea parte de toate acestea, este adevărat, dar puterea la care sunt ridicate în cazul unui scriitor creștin autentic poate fi, adesea, exponențială. Iar Florin Caragiu știe foarte bine aceasta, în opinia subsemnatului, întâi de toate fiindcă este cu adevărat un intelectual îmbisericit, apoi fiindcă este matematician și, totodată, teolog, ba și poet recunoscut! Meditațiile la care ne invită provin însă din alt orizont, care nu se dezice nicidecum de cele sus-arătate, ci le împlinește: orizontul căutării isihiei...

Să ne mai amintim că Florin Caragiu este un vrednic ucenic al Părintelui Ghelasie Gheorghe (1944-2003), isihastul, și cel care editează opera monahului de la Mănăstirea Frăsinei. Abia acum avem o minimală imagine a autorului acestui volum intitulat „Frumusețea lucrurilor ultime”, căci centrul de greutate nevăzut al cărții este neîndoielnic căutarea mistică de sorginte isihastă.

Desigur că mai există autori laici români care, după anul de grație 1989, au scris câte ceva pe acestă temă, unii chiar înainte – dacă ar fi să cutreierăm cu gândul către câțiva dintre membrii emblematici ai Rugului Aprins. Este adevărat, scriitorul este acel om care știe să transmită cu har sentimentele, gândurile, visele, meditațiile etc. indiferent de pregătirea sa universitară. Cu toate acestea, Florin Caragiu este un scriitor ales, un scriitor născut, nu făcut, și trezvia cu care, descopăr acum, se apleacă asupra unor experiențe personale îl apropie de observațiile care, într-un limbaj doct, ar putea fi atribuite antropologiei creștine. De aceea, volumul de față l-am putea asemăna mărturiilor scrise, de pildă, de profesorul Alexandru Mironescu ori celor ale Părintelui Daniil Sandu Tudor însuși (parțial, nepublicate încă) – doi dintre întemeietorii Rugului Aprins.

Nu mică a fost șansa lui Florin Caragiu de a fi ucenicul Părintelui Ghelasie Gheorghe, ale cărui scrieri abia astăzi sunt descoperite în întreaga lor amplitudine, grație eforturilor constante făcute de autorul cărții acesteia. Și ce șansă pentru duhovnicul isihast de a avea acum una dintre cele mai profesioniste ediții de autor creștin contemporan – dintre cele ce se regăsesc astăzi în bibliotecile Bisericii Ortodoxe Române! Fiindcă există încă alți câțiva duhovnici și/sau teologi români, bine-cunoscuți, ale căror scrieri nu au parte de acribia, inteligența și de frumusețea edițiilor îngrijite de Florin Caragiu. Este și acesta un bun început...

Să fie influențat scrisul ucenicului de cel al duhovnicului, te întrebi, pe bună dreptate? Cele două genuri de scriere sunt clar diferite, chiar dacă legate de nevăzute constante  universale creștine, ori, mai exact, de Apele de Sus. Scriitorul creștin Florin Caragiu nu se dezice de generația sa, de întrebările pe care aceste vremi ni le adresează tuturora, iar stilul său literar este indubitabil altul. Scriitura Părintelui Ghelasie Gheorghe pare multora de-a dreptul ermetică, pe alocuri, precum sunt acele probleme în care matematicianul, pentru a le rezolva, recurge la metoda „reducerii la absurd” – o posibilă epură mundană a căii apofatice? –, pe când Florin Caragiu este realmente fluent în paginile sale, căci este lămuritor și elegant precum demonstrația unei complicate probleme de geometrie euclidiană în cazul căreia nu trebuie decât să fii atent la logica ansamblului izvorâtă din desenul asupra căruia ești obligat să meditezi, adică să nu te rătăcești în capcana detaliilor. Desen pe care, înainte de orice, trebuie să-l faci corect, așadar să pui început bun...

În ce măsură stilistica textului lui Florin Caragiu este cea a unui matematician cu cunoștințe de teologie ori cea a unui teolog cu deprinderi și gândire de matematician rămâne să cântărească cititorul. Fără a uita, desigur, de numitorul comun și de simfonia aduse prin infuziile de poezie. Și nici de isihia nu se cuvine a uita în această șaradă...

Desenul, „algoritmul” aducerii minții în inimă la care re-curge isihastul este bine cunoscut și reiterat de la Sfinții Părinți încoace. Problema esențială este prepararea continuă – atitudinea cu care te rogi până la a deveni una cu Calea. Vorbim desigur de Calea Împărătească, cea a împrietenirii cu propria ta persoană, chiar dacă ești chemat la maximă smerenie după modelul kenozei lui Iisus, a împrietenirii cu lumea prin renunțarea la cele lumești, a împrietenirii cu Hristos – Cel care, la limita luminoasă, te va și locui. Căci „nu eu sunt cel ce mai trăiesc, ci Hristos este Cel ce trăiește în mine”, mărturisește Sf. Apostol Pavel (Galateni 2, 20) – iată una din frumusețile ultime, un orizont spre care merită să privim stăruitor cu toții, după puterea de angajare duhovnicească a fiecăruia...

Chiar dacă nu o spune deschis, despre această etapă, preparatio, este vorba în bună măsură în rândurile ce urmează, căci și aceasta (mai) înseamnă începutul cel bun. După cum subliniază autorul: „Cheia de acces spre revelarea tainei nu este generalizarea, abstracțiunea, ci gestul concret de deschidere, întâmpinare și dăruire de sine. Să pui început bun. Paradoxal, început bun nu poți pune decât dacă începi... cu sfârșitul! Abia atunci când întrevezi harul, deplinătatea participativă, te poți orienta în labirintul frânturilor, al vederii prin ghicitură.”

Apoi, una din cheile textului de față este perspectiva iconică, temă predilectă a autorului nostru, preluată de la înaintașii isihaști, chiar dacă rareori definită explicit, de unde și subiectul tezei de licență în teologie susținut de Florin Caragiu la Universitatea București: „Antropologia iconică în opera părintelui Dumitru Stăniloae” (ed. Sophia, 2008).

Cititorul va mai descoperi în cartea de față nu numai mărturii, ci și meditații din specia filosofiei creștine, care sunt în același timp admirabile pagini catehetice. Exprimările sunt curat ortodoxe, precum aceasta, în care ne reamintim de prietenie, care, invariabil, se bazează pe dragoste: „Cea mai bună modalitate de a practica înfrânarea este s-o faci de dragul cuiva. Să practici asceza nu ca pe o negare, ci ca pe o afirmare a legăturii dragostei, să practici nevoința ta de dragul lui Dumnezeu. Relația cu părintele duhovnicesc ne învață la rându-i acest lucru fundamental în asceza și mistica creștină. Fără a avea ca mobil dragostea însăși, acțiunile noastre se supun unei amortizări progresive, entropiei căderii și în ultimă instanță aneantizării.”

Uneori poetul își reintră în drepturi cu toată forța – de unde și mirabile lecturi complementare pe care ni le face cadou, privitoare la marile teme ale culturii universale, precum cea legată de Don Quijote: „Lupta lui Don Quijote cu morile de vânt este un spectacol atât de simpatic și revigorant tocmai pentru că ascunde un tâlc adânc, care constă în liniștirea moriștii minții, motorul conflictului finalităților, al raportărilor antagoniste ale sinelui față de alteritate. Moara este aici simbolul acelui mecanism al gândirii dualiste ce întoarce fiecare lucru în contrarul lui, măcinând acumulările semnificative, sub apăsarea strivitoare a deșertăciunii. Nebunia lui don Quijote ia în răspăr lupta absurdă a sinelui cu alteritatea, moara luptei pentru dominație și supraviețuire”. Ce mult ar avea de câștigat un psiholog ori un medic psihiatru din aceste considerații! Și nu este singura, vom descoperi mai departe altele asemenea, referitoare la depresie, de pildă, ori la varii forme de derivă pe care antropologia creștină le știe bine încă de la Sfinții Părinți, dar abia (post)modernitatea le abordează și prin prismă academică.

Pe de altă parte, ce șansă uriașă, neașteptată – aceea de a relua lectura capodoperelor lumii având la-ndemână instrumentarul hermeneutic isihast!

Periodic, Florin Caragiu ne solicită luarea-aminte asupra finalității oricărui parcurs mistic: „Un dar al clipelor de singurătate este posibilitatea liniștirii reactivității mentale și cea a actualizării unei vederi mai cuprinzătoare, care să îmbrățișeze pe Dumnezeu și toate făpturile deopotrivă”, autorul însuși dovedindu-se astfel un bun prieten al cititorului capabil să-l însoțească pe Cale.

Sunt doar câteva argumente pentru care volumul de față ne poate fi un prețios prieten și un dar, bun-însoțitor al prieteniilor dinlăuntrul Creației – balize și frumuseți aflate pe calea celui care se-nchipuie singur către Singurul...

Marius  Vasileanu

Școala Martiriului (94)

Orizontul de așteptare al vieții creștine este pătruns de iubirea lui Dumnezeu ce-l deschide: „Zidiţi-vă pe voi înşivă, întru a voastră prea sfântă credinţă, rugându-vă în Duhul Sfânt. Păziţi-vă întru dragostea lui Dumnezeu şi aşteptaţi mila Domnului nostru Iisus Hristos, spre viaţă veşnică” (Iuda 1, 20-21). Iubirea este esența poruncilor dumnezeiești: „Şi aceasta este iubirea, ca să umblăm după poruncile Lui; aceasta este porunca, precum aţi auzit dintru început, ca să umblaţi întru iubire” (II In. 1, 6). Iubirea este semnul trecerii de la moarte la viață ce are loc înainte chiar de sfârșitul vieții pământești: „Noi ştim că am trecut din moarte la viaţă, pentru că iubim pe fraţi; cine nu iubeşte pe fratele său rămâne în moarte” (I In. 3, 14). Iubirea, însă, se cere adeverită prin faptele ei și prin aderența la adevăr ce înseamnă răspunsul afirmativ la chemarea Logosului dumnezeiesc: „Fiii mei, să nu iubim cu vorba, numai din gură, ci cu fapta şi cu adevărul. În aceasta vom cunoaşte că suntem din adevăr şi în faţa lui Dumnezeu vom afla odihnă inimii noastre” (I In. 3, 18-19). Accesul la cunoașterea lui Dumnezeu este în ultimă instanță posibil doar prin iubire: ‚Cel ce nu iubeşte n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire” (I In. 4, 8).

Florin Caragiu

Școala Martiriului (93)

Dimensiunea eshatologică a viețuirii este esențială pentru împlinirea și rodirea ființei umane. De multe ori această dimensiune a fost amputată din câmpul conștiinței și al culturii din cauza identificării ei cu apocalipticul văzut prin prisma unui atac de panică. În fapt, eshatologicul transcende apocalipsa, care ea însăși necesită spre a fi interpretată cum se cuvine discernământul ce face posibilă decelarea esenței sale, care este descoperirea, vederea lui Dumnezeu și a sensului istoriei în lumina celor veșnice. În creștinism, realitatea eshatologică nu este întâmpinată printr-o simplă proiecție mentală în viitor, ci este actualizată liturgic prin împărtășirea de viața sacramentală a Bisericii, de lucrarea Duhului Sfânt în Trupul lui Hristos în care putem afla, deja, seva învierii și a vieții veșnice. Pregustarea realității eshatologice este ceea ce ne orientează iconic spre mântuirea privită ca desăvârșire în unire cu Dumnezeu, conferind un chip pascal finalului vieții noastre.

Florin Caragiu

Școala Martiriului (92)

Spiritul martiriului creștin integrează patru dimensiuni fundamentale: purificarea dorinței, a părții poftitoare, și îndreptarea ei spre cele dumnezeiești; purificarea voinței de putere, și îndreptarea ei spre lucrarea slujirii; purificarea capacităților sufletești de orice contrarietate și îndreptarea lor spre un câștig de sens, în direcția primirii în sine a harului divin și a desăvârșirii creației în unire cu Dumnezeu; purificarea condiției vieții spre moarte de orice conotație a mersului lumii spre distrugere și nimicnicie, și orientarea în direcția chenozei iubirii și a împlinirii în orizontul eshatologic, în care are loc trecerea ființei create prin moarte spre Viață, Adevăr, Lumină și împărtășirea de cele dumnezeiești.

Florin Caragiu

Interviu despre Medicina Isihastă cu pr. arhim. Andrei Coroian (realizat de Anca Revnic)

1. Ce înseamnă pentru dumneavoastră conceptul de Medicină Isihastă, propus de către Pr. Ghelasie Gheorghe, de la Mănăstirea Frăsinei, la începutul anilor ’90 ?

Arhim.Andrei – Este clar că ființa umană fiind duală, psihosomatică, are nevoi de o tratare adecvată atât a sufletului cât și a trupului, care nu pot fi luate niciodată separat. Învăţătura bisericii, tradiția și învățătura ascetică, duhovnicească, a avut în vedere sufletul, de unde conceptele: de hrană a sufletului (Care este Cuvântul lui Dumnezeu în diferite ipostaze, inclusiv Euharistie), respirație a sufletului,(adică rugăciunea neîncetată, simțirea prezenței lui Dumnezeu), sau băutura sufletului formată din bucuriile vieții duhovnicești.Dar nu a neglijat nici hrană și băutura sufletului, chiar dacă nu reies atât de vizibil,aceste învățături în Filocalie, Pateric, etc.
Părintele Ghelasie arată mai explicit, mai clar, această necesitate de a hrăni corpul într-un anume mod, cu produse vegetale, cerealiere, într-un climat de liniște, de isihie, de armonie cu Dumnzeu, cu natura și întreg mediul înconjurător. El merge mai departe, arătând importanța sacro-terapiei, adică importanța primirii unei hrane sfinte, care e o sfințenie în sine. Teologic vorbind, Părintele arată această importanță, evocând armonia primordială care era între spirit și materie, între suflet și trup, între om ca Chip al Lui Dumnezeu și creație, acesta fiind în mijlocul acesteia, prefigurând oarecum pe Hristos, Logosul Întrupat, care este centru, rațiunea și sensul fiecărui Chip de creaței.
Desigur așa cum spunea părintele Ghelasie, viața duhovnicească adevărată, frumoasă, nu spoate trăi decât printr-o recapitulare a originilor noastre. În Hristos, care recapitulează întreaga ființă umană și întreaga creație, nu doar se restaurează Chipul cel dintâi, dar are și posibilitatea și puterile duhovnicești (acestea sunt harurile sau darurile Duhului) de a se desăvârși și Îndumnezei.

2.     În ce context din Viaţa dumneavoastră l-aţi întâlnit pe Pr.Ghelasie Gheorghe, sau scrierile sale?

Arhim. Andrei – Pe părintele Ghelasie Gheorghe, l-am întâlnit întâia oară la Mânăstirea Frăsinei, în anul 1995 sau 1996, eu fiind în acea vreme viețuitor la Mânăstirea Nicula. Mi-a plăcut vioiciunea lui, lumina feței și dezinvoltura cu care vorbea. Nu știam atunci decât foarte puține despre dânsul. Adevărata mea întâlnire cu Părintele Ghelasie,a fost însă după mutarea sa în lumina cerească, prin scrierile sale. Prin anii 2003-2004 cred, și mai apoi, am citit unele din scrierile părintelui și unele texte despre Sfinția sa, care mi-au plăcut foarte mult. Amintesc dintre ele : ,,Memoriile unui isihast ” ,,Avva Ghelasie Cuvântătorul de Dumnezeu” ,,Iubiitorul de Dumnezeu” ,, Dogmatica” ,,Iconarul Iubirii Dumnezeiești” și altele. Prin aceste cărți l-am descoperit și l-am iubit, aceasta și datorită evocările ucenicilor apropiați: părintele Valerian, teologul și poetul Florin Caragiu, pe care le-am citit sau auzit.
Sigur Avva Ghelasie a fost cu totul pătruns de Duhul Iubirii lui Dumnezeu, de pacea Să și de multă înțelepciune și știință. Opera în care se oglindește relația sa de iubire aprinsă,neostoită, față de Dumnzeu, întru multă lumină, înțelepciune și înțelegere, sunt cele peste o sută de imne și acatiste pe care le-a scris. Din ele și prin ele ne împărtășim și noi de iubire și lumina sa. Ele te introduc într-o atmosferă de adâncă taină, în liniștile și tăcerile cerești. Unele sunt de o adâncime, de o mare înălțime teologică și desăvarșită exprimare literară, ex. Acatistul Sfintei Treimi sau Acatistul Iubirii Dumnezeiești. Citindu-le simți acea bucurie de taină, uimire sfântă a sufletului pe care o simți citind Imnele Iubirii Dumnezeiești ale Sfântului Simeon Noul Teolog.

3.     Care a fost primul lucru pe care l-aţi aplicat în Viaţa, din învăţătura Isihastă, a Pr.Ghelasie sau a pustnicilor noştri carpatini?

Arhim.Andrei – Nu știu dacă am aplicat ceva special, pentru că aveam modalitatea aceasta ascetică și mistică (din Pateric și Filocalie) pe care am moștenit-o în tradiția monahală a Bisericii. Ce am remarcat și mi-a plăcut, a fost acest specific carpatin scos în evidență de Părintele Ghelasie. Știm că înaitarea în viața duhovnicească este cuprinsă în cele trei etape sau faze: curățire, iluminare și desăvârșire, potrivit gândirii alcătuitorilor Filocaliii, influențați desigur de gândirea filosofică grecească. Iar la pustnicii carpatini, Sfântul Neofit purtătorul de Icoană, și alții, această închinare iconică. Deci nu căutăm noi să ne înălțăm prin teorie și iluminare, la vederea de Dumnezeu, la răpire în rai și la unire cu EL, ci în închinare, în chip iconic, atragem pe Dumnezeu cu harul Său să vină la noi, peste noi și în noi. Acesta este specificul spiritualității românești, carpatine.

4.     Care credeţi că e cel mai important aspect de reţinut şi urmat din Medicina Isihastă?

Arhim.Andrei – Cred că trebuie luat exemplul extraordinar al trăirii ascetice al Părintelui Ghelasie și al învățăturile sale, chiar dacă nu sunt ușor de aplicat. Într-o lume în care datorită şpriţului secular, chiar cei botezați creștini, au pierdut deprinderea, sensul și valoarea ascezei, este un fapt fundamental această deprindere, în vederea creșterii și înaintării duhovnicești. Desigur la performațele ascetice și trăirile duhovnicești, isihaste se ajunge greu, și cred că foarte puțini se încumetă. Dar vorba Părintrului Cuvios Sofronie, de la Essex, un creștinism fără asceză, fără conoaștere dogmatică și nebisericesc, în fapt nu există și nici nu poate exista.

5.     Cine este Omul, şi ce ar putea deveni din punct de vedere al viziunii creştin-ortodoxe?

Arhim.Andrei – Omul este așa cum învață Dogmatica, coroana creației divine. Este singura făptură creată într-un mod aparte, plăsmuit de Creator cu palmele Sale, dar ceea ce îl face diferit de restul făpturilor și îl ridică, deasupra tuturor, este Duhul (Sufletul) care l-a primit prin Suflare Dumnezeiască, care este Chipul Dumnezeului în Sfânta Treime și Iubire.
Acest chip, care cuprinde cele trei mari părți ale sufletului: rațiune, iubire și voință, îi dau posiliblitatea să devină ceea ce trebuie să devină: asemenea cu Dumnezeu. Drumul de la Chip la Asemănare, pe care trebuie să-l parcurgă, nu îl poate face decât sinergic, printr-o conlucrare cu Dumnezeu, cu ajutorul harului Său, dar în egală măsură trudind și respectând cu strictețe și atenție, poruncile lui Dumnezeu și regulile ascetice ale vieții duhovnicești.

6.     Care e sensul Vieţii Omului?

Arhim. Andrei – Așa cum am spus mai sus: Îndumnezeirea ! Ridicarea prin virtuți și prin harul Duhului Sfânt,la asemănarea cu Dumnezeu, spre a trăi cu El într-un dialog etern al iubirii, zice părintele Stăniloae. Numai cei care se aseamănă se iubesc și se unesc deplin, putând trăi în această unire o veșnicie fericită.

7.     Cum pot urma oamenii această învăţătură Isihastă, în contextul multitudinii de informaţii şi tentaţii existente peste tot?

Arhim.Andrei – Oamenii pot urma această învățătură isihastă, pentru că este de fapt o poruncă dumnezeiească pe care trebuie să o urmăm. Neîncetat vă rugați ! scrie sfântul Apostol Pavel ( I Tes. 5.7). Căutaţi pacea cu toţii şi sfinţenia, fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul,( Evrei 12.14). Iar Sfântul Serafim din Sarov îndeamnă să găsim pacea sufletului prin dobândirea Duhul Sfânt și așa mulți din jurul nostru se vor mântui.
Tentații și informații greșite au fost întotdeauna, știm bine această. Dar Dumnezeu nu se schimbă, harul, prezența și ajutorul Său e același în toate timpurile și locurile. Noi oamenii în general, cu atât mai mult noi creștini, suntem datori să cunoaștem și să împlinim poruncile și legile dumnezeiești care aduc fericirea și mântuirea noastră. Dacă pentru o profesie omenească, pământească, trecătoare (medici, profesori, ingineri) studiem zeci de ani, ne împlinim mai mult sau mai puțin în munca noastră, pentru singura profesie care trece pragul veșniciei, cea de creștin, cu atât mai mult trebuie să studiem și să muncim.

8.     De ce credeţi că sunt atraşi oamenii spre practicarea Rugăciunii Inimii?

Arhim. Andrei – Oamenii, creștinii sunt atrași spre rugăciunea inimii sau rugăciunea lui Iisus, pentru că intuiesc apriori, uneori chiar fără să știe că împărăția lui Dumnezeu, este înlăuntrul lor (Luca 17.21), în inima lor. În inimă se cultivă și cele bune și cele rele. Inima, spun Părinții, este sediul tuturor gândurilor, energiilor și sentimentelor, iar cămara sau altarul inimii, este locul unde trăiește și poate fi găsit Mântuitorul Iisus Hristos, Mirele ceresc al sufletului, prin care intrăm în comuniune de iubire cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, dobândind multă bucurie și fericire.

9.     Cine poate să practice Rugăciunea Inimii şi cum credeţi că ar trebui să se procedeze?

Arhim. Andrei - Orice creștin ortodox botezat. Rugăciunea de toată vremea, ajută sufletul să găseacă pacea, bucuria, iubirea, puterea de a ierta, de a răbda și îndura nedreptăți, prigoniri, de a răspunde răului cu bine, dar ea trebuie făcută în cadrul vieții liturgice bisericești, cu spovedanie regulată, împărtăşire cu Sfintele Taine, cu sfatul duhovnicului. Omul este o ființă Liturgică (lăudătoare de Dumnezeu, precum sunt și îngerii), dar aceasta, într-o stare de comuniune și iubire.
Noi facem parte fiecare, dintr-o familie duhovnicească, dintr-o comunitate Euharistică, care este Biserica și parohia sau mânăstirea de care aparținem. Rugăciunea inimii, ne este dată pentru a păstra această stare Liturgică de har, din biserică, și în afara ei. Ceea ce facem la Sfânta Liturghie, când îmbrăţişăm duhovnicește și ne rugăm pentru toată lumea, trebuie să continuăm în viața de zi cu zi. Rugăciunea lui Iisus, trebuie să ne ducă la mai multă iubire, la lipsă de egoism, la mai multă milă și înțelegere față de frații noștri.

10.                       Ce sfat aţi da oamenilor şi tinerilor în special, care sunt în căutarea lui Dumnezeu?

Arhim. Andrei - Cine caută găsește ! Cine bate i se va deschide !
Să fie sinceri în primul rând ! Iar în al doilea rând să fie stăruitori, să caute până la capăt. Iar capătul poate fi peste zece, douăzeci de ani, la sfârșitul vieții sau în veșnicie.
Să se roage mult ! Să se roage sincer !
Să învețe și mai ales să înțeleagă textele slujbelor bisericești, care ascund în ele toată bogăția împărăției lui Dumnezeu.
Să citească regulat textele Evangheliei, și explicarea lor de către Sfântul Ioan Gură de Aur sau Sfântul Teofilact de Ohrida.
Să cunoască bine Catehismul, învățătura de credință, Patericul, Viețile Sfinților, Zbornicul, Filocalia. Să citească cărțile Sfântului Nicolae Velimirovici: Proloage de Ohrida, Cateheze, Tâlcuiri, Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi.
Să citească experiențele unor convertiţi sau trăitori contemporani: ex. Jurnalul Fericiirii, cartea părintelui Nicolae Steinhardt; Scrierile Sfântului Siluan și ale ucenicului său, Cuviosul Sofronie Saharov. Pelerinul Rus, Viața și scrierile Sfinților Simion Noul Teolog, Grigore Palama, Paisie Aghioritul sau a unor Cuvioși contemporani: Gheron Iosif, Daniil Tudor, Serafim Roşe, Arsenie Boca, Cleopa Ilie, Arsenie Papacioc, Dometie Manolache, Teofil Părăian, Paisie Olaru, Ioanichie Bălan, Sofian Boghiu, Ioan Iovan, și mulți alți.
De asemenea sunt folositoare jurnalele celor ce au pătimit în închisoare sau ale unor convertiți contemporani.

11.                       Dacă tot mai mulţi tineri, s-ar îndrepta spre trăirea autentică a valorilor creştine, ce impact credeţi că ar putea avea acest lucru, asupra societăţii şi a viitorului lumii în care trăim?

Arhim. Andrei – Un impact bun, pozitiv. Lumea aceasta a fost o grădină a raiului înainte de păcatul primilor oameni și va deveni din nou rai. Sfârșitul lumii așa cum o știm și o vedem noi acum este de fapt sfârșitul răului. Prin credință, rugăciune și milostenie, binele, lumina, adevărul, puritatea, credința, blândețea, sfințenia, vor triumfa.
Iar în această biruință noi suntem implicați direct. Dumnezeu oricum va birui, dar în acestă biruință suntem (este bine să fim) părtași și noi, care ne-am îmbrăcat în hainele dreptății (Efeseni 6.11) la Sfântul Botez, care purtăm în suflet darurile și roadele Duhului Sfânt: (cf.Galateni 5.22) iubirea, bucuria, pacea, îndelunga-răbdare, bunătatea, facerea de bine, blândețea, înfrânarea, curăția, credincioșia. Prin acestea purtăm în  ființa noastră, libertatea de fii ai lui Dumnezzeu și moștenitori ai împărăției Sale.

12.                       Cum vedeţi dumneavoastră viitorul ţării noastre şi a lumii în general?

Arhim. Andrei – Văd un viitor cu Dumnezeu, în care oamenii să trăiască prin credință în împlinirea poruncilor lui Dumnezeu. Un viitor fără Dumnezeu nu există și nici nu poate exista, căci viața fără Dumnezeu este moarte pentru orice suflet și autodistrugere pentru țări și popoare. Desigur nu întotdeauna, oamenii în general și chiar creștinii, îl caută pe Dumnezeu, să-I asculte poruncile, să-I mulțumească, să-L laude, atunci când sunt în bunăstare, sănătate și bucurie. Dar când se evită constant acest lucru, apar bolile, necazurile, sărăcia, neînțelegerile și atunci, de nevoie oarecum, oamenii se întorc la Dumnezeu. M-a surprins plăcut un fapt întâmplat la Spitalul de Oncologie, unde am mers să spovedesc și să împărtășesc un bolnav. Toți din salon (5-6 persoane) au dorit să se spovedească și să se împărtășească. Vorba unui doctor: la secția reanimare nu există atei, necredincioși.

Așa în concluzie, cred că, de voie de nevoie, țara, omenirea, se va întoarce la Dumnezeu, pentru a fi fericită cu adevărata fericire, care vine din ascultarea de Dumnezeu, din împlinirea poruncilor Lui. Nu avem altă șansă !
Suntem ai Lui, suntem creați să trăim o veșnicie fericită cu El, și ce bine ar fi să conștientizăm acest lucru de bună voie, în bucurie și fericire. Dar dacă o facem când vin necazurile, să ne bucure și atunci. Bucuraţi-vă pururea întru Domnul. Şi iarăşi zic: Bucuraţi-vă (Efeseni 4.5) ne îndeamnă apostolul, căci Tatăl ceresc ne dă cu bucurie, din iubire nesfârșită, Împărăția Sa (cf. Luca 12.32) așa cum ne-a spus-o însuși Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos.

Anca REVNIC

Sursa: http://www.lumeacredintei.com/marii-duhovnici-ai-neamului/interviu-despre-medicina-isihasta-cu-pr-arhim-andrei-coroian/

Prefață la "Dietoterapia Medicinii Isihaste" (în curs de publicare la editura Platytera)

 

Părintele Ghelasie Gheorghe prezintă „dietoterapia medicinii isihaste” în cadrul unei medicini de orientare creștină, privită ca triplă terapeutică: vindecarea prin relația cu Dumnezeu și împărtășirea cu El (Sacroterapia), refacerea capacităților Sufletului (Psihoterapia), precum și moduri de însănătoșire prin Corp (Mobiloterapia și Dietoterapia). Nefiind un simplu mecanism fizico-chimic, „Boala mai întâi se instalează în Suflet, apoi se oprește în Corp”. Ea exprimă pe diverse planuri contrarietatea față de Chipul firesc al Sănătății, ce este părtășia sufletului cu taina vieții lui Dumnezeu și a corpului cu plinătatea vieții sufletești. Astfel, dacă „boala este contrarietate-distrugere, oprirea contrarietății este începutul Vindecării”.

În adâncul ei, viața creată are „are o SUPRAMEMORIE de RITUAL DIVIN, în care se Actualizează CHIPUL lui Dumnezeu din fiecare formă de creație”. Rugăciunea și participarea la viața Bisericii restabilește legătura cu Izvorul Vieții și hrănirea din seva harului Dumnezeiesc, prin care este posibilă vindecarea integrală a omului. Rugăciunea iconică și Gestul iconic, prin care se exprimă conștiința stării înaintea lui Dumnezeu și intenționalitatea comuniunii cu El, trezesc în Suflet MEMORIILE SACRE, astfel încât viața noastră să poată reveni la VIAȚĂ.

Psihoterapia, la rândul ei, aduce în atenție importanța Conștiinței și a stărilor ei pentru structurarea memoriilor și regăsirea propriei identități, dincolo de memoriile bolnave, afectate de păcat. Semnificativă este în acest sens transpunerea antropologică a învățăturii Sfântului Grigorie Palama despre ființă și energii în Dumnezeu. Omul este astfel „Ființă Creată și energiile sale, după ARHECHIPUL CREATOR DIVIN Pecetluit pe Ființa Creată’. Sunt oferite repere de Psihoterapie ce ajută la vindecarea de contrarietatea sufletească și la refacerea comunicabilității în direcția activării DARULUI Dumnezeiesc din adâncul Vieții.

Mobiloterapia, privită ca o „igienizare prin mișcare”, pune în valoare importanța Mișcării ca o capacitate a Vieții, de valoare egală cu hrana sau cu respirația, necesară pentru eliminarea blocajelor și înfundărilor energetice, precum și a reziduurilor ce se depun ca urmare a sedentarismului. Mobilitatea are prin aceasta un rol important în stimularea imunității, a sistemului de rezistență și autoapărare al organismului.

Dietoterapia Medicinii Isihaste prezintă un model de alimentație structurat iconic, având în centru chipul pâinii (emblematic pentru condiția euharistică a vieții create) și taina vieții, cu accent pe comunicabilitate și împărtășire reciprocă. Hrana, în viziunea părintelui Ghelasie, nu se reduce la o simplă consumație, ci este „împletire și conlocuire energetică, pentru Biologicul nostru. În Hrănire se fac se fac transferuri reciproce de energii, care trec dintr-o parte în alta fără distrugere (ca în consumație)”.

Esențial pentru dietoterapia medicinii isihaste este chipul actualizării unei condiții a hranei  ce poate acționa asupra fixațiilor funcționale, intoxicărilor și memoriilor contrare din corpul nostru, ajutând la tratarea bolilor și având răsfrângeri terapeutice în starea sufletească. Accentul este pus pe cereale, legume, fructe, în principal pe așa-numita hrană vie, obținută prin dospire naturală, cu o cât mai mică intervenție prin procedee termice și adausuri artificiale (cu rol de conservare, stimulare etc.). 

Cele două principii centrale ale dietoterapiei medicinii isihaste apar a fi „neomorârea și autoacidifierea-dospirea-activarea în sine”.

Toate preparatele dietoterapiei isihaste au la bază dospirea naturală, care „înlocuiește fierberea și face predigerarea (atât de necesară)”, precum și o „acidifiere directă și proprie-naturală, cu o îmbogățire de fermenți și enzime”, păstrând astfel echilibrul atât de necesar între Alcalinitate și Aciditate, odată cu trecerea uneia în alta fără contrarietate și autodistrugere. De asemenea, dospirea naturală are rolul de a neutraliza unele toxine din alimente odată cu un rol stimulativ în apărarea imunitară, ce prin fierbere se distruge. Nu în ultimul rând, „prin fenomenul de predigestie al dospirii se face compatibilitatea și înrudirea, de unde ușoara digestie a alimentelor dospite”. 

O altă cerință de bază este cea a discernământului în amestecarea alimentelor, selectarea lor pentru a nu se genera combinații cu efect exploziv, nociv pentru echilibrul organismului sau care păstrează activ focarul bolii.

Nu este neglijată aici nici hidroterapia, pentru a spăla și desfunda organele interne și sângele. Adăugarea prin fierbere sau omorâre a unui memorial de distrugere are un efect nociv asupra sănătății, afectând memorialul primordial al viului și favorizând în timp îmbolnăvirea. O alimentație sănătoasă înseamnă așadar o reconectare la memoriile viului așa cum l-a creat Dumnezeu, la puterea vindecătoare accesată prin „comunicabilitatea plăcută” a dialogului vieții, în direcția activării condiției sale euharistice.

Ni se oferă o paletă largă de rețete și meniuri care să concretizeze dietoterapia medicinii isihaste, pentru a se acoperi necesarul unei alimentații echilibrate.

Arhetipul paradisiac al hranei este „dăruirea fără consumare”. În acest sens, „primul fapt al Sănătății noastre este legătura cu Viul”. În sens opus, memoriile omorârii sau ale forțării prefacerii prin mijloace artificiale din hrana noastră pot avea o influență toxică asupra sănătății. „Nu omorî nici moral”, atrage atenția părintele Ghelasie, „că se face o declanșare de autotoxicitate foarte vătămătoare. Multe boli se declanșează după un zis șoc moral”, suportul multor boli fiind „fondul de autotoxicitate” generat de păcate, având o „prelungire fiziologică”. În acest sens, „a nu ține supărare, a nu dușmăni, a avea credință în Binele DIVIN, a ierta, a nu mai face fapte ce vatămă pe alții etc. nu sunt simple formule psihoterapeutice, ci reale dezintoxicări, atât sufletești, cât și trupești”.

Împărtășirea de Sfintele Taine ale Bisericii și de viața deplină a Trupului lui Hristos cel înviat este în ultimă instanță remediul dumnezeiesc în care se cer integrate toate mijloacele de vindecare ale ființei create, concurând la împlinirea menirii umane.

Florin Caragiu