Conf. Dr. Adrian Lemeni coordonează o lucrare amplă, structurată unitar pe o temă de interes actual, Repere patristice în dialogul dintre teologie şi ştiinţă (Editura Basilica a Patriarhiei Române, Bucureşti, 2009, Prefaţă de Preafericitul Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, volum îngrijit de Pr. Sorin Şelaru), având concursul unui grup de preoţi şi teologi, Pr. Ioan Chirilă, Pr. Petre Comşa, Pr. Cristian Sonea, Ştefan Trăuşan-Matu, Florin Caragiu, Pr. Răzvan Ionescu, Pr. Ştefan Iloaie, Diac. Sorin Mihalache, Costea Munteanu, Dan Chiţoiu.
Cartea este precedată de un amplu studiu teoretic cu privire la fundamentarea dialogului dintre teologia ortodoxă şi ştiinţă pe învăţătura textelor patristice. Premisele de la care se porneşte sunt invocarea Duhului Adevărului (Rugăciunea către Duhul Sfânt) şi aprofundarea relaţiei cu Hristos, care este Calea, Adevărul şi Viaţa (Ioan, 14,6). Cunoaşterea de tip teologic nu se realizează pe baza gândirii argumentative sau speculative, ci ca urmare a vieţuirii în duh şi a mărturisirii. Teologia nu este filozofie, cu sursa exclusiv în gândire, ci înţelegere a insuflării, a împărtăşirii. Nu o expunere doctorală, descriptiv-analitică, nu teologie intelectualizată şi-au propus autorii, ci o cunoaştere înduhovnicită, prin experiere sau de tip filocalic, provenită din tradiţia patristică. Cunoaşterea teologică, greu definibilă, are loc în interior, dar prin determinare mistică, prin revelaţie a Adevărului, prin conlucrare sinergică. Îndreptarul ei îl constituie învăţătura Părinţilor. Susţinută de har, cunoaşterea teologică are o dublă deschidere, cunoaşterea de sine, prin mărturisirea creaţiei, şi, mai ales, cunoaşterea Creatorului, sub formă duhovnicească, eclesială, prin comuniune.
Spre deosebire de adevărul ştiinţific, circumstanţial şi relativ, adevărul teologic este unul singur, dat şi, de aceea, neconceptualizabil, este Lumina lumii (Ioan, 12). Deducându-se în comunitatea liturgică, prin trăirea mistică a întâlnirii cu Hristos, prin uniunea euharistică, teologia este ea generatoare de ştiinţă, şi nu invers. Ca fiinţă liturgică, omul este pătrunzător al tainei creaţiei prin chiar propria mântuire: „Astfel, teologia, filosofia şi ştiinţa se cer ca realităţi deschise vieţii eclesiale duhovniceşti, pentru ca, şi prin ele, omul să manifeste o atitudine liturgică a sa când raţiunea umană se opreşte la hotarele sau limitele cunoaşterii discursive, ca un gest unificator de doxologie apofatică, de cunoaştere în necunoaştere” (p. 20-21). Hermeneutica Duhului Sfânt, dar şi asumarea metanoiei sunt forme tot mai înalte de cunoaştere, deşi aceasta nu are niciodată sfârşit. În schimb, ştiinţele, imperfecte şi perisabile, sunt pline de suficienţă dar sceptice, sunt prezumpţioase dar întotdeauna în exteriorul problemei.
Autorii se arată reticenţi cu privire la metodologia transdisciplinară, la modă, expusă entuziast de Basarab Nicolescu, pe care o socotesc scolastică şi ocultă, cu totul diferită de viziunea senină a Părinţilor. Această metodologie, care acreditează teologic un gnostic eretic, Jakob Böhme, susţine şi alte domenii ezoterice, alchimia, astrologia, teosofia, parapsihologia, panteismul. Ea încalcă, evident şi în esenţă, exegeza şi teologia patristică. Transdisciplinaritatea se plasează pe o poziţie contrară adevărului fundamental al dogmei, revelat de Dumnezeu şi formulat de Biserică, susţinând în schimb existenţa mai multor niveluri de realitate, logica terţului inclus şi complexitatea. Or, teologia nu poate fi interpretată prin mijloace ştiinţifice, chiar şi pentru simplul fapt că acestea nu conţin concepte cum ar fi credinţa, harul, revelaţia. Încercarea de a transforma teologia în disciplină academică, adică în ştiinţă, impunându-i rigoare, formalism, raţionalism, este contrazisă tocmai de caracterul ei duhovnicesc, eclesial, personal, experienţial. Transdisciplinaritatea duce la concluzia unui relativism gnoseologic, la scepticism, întrucât adevărul absolut este inaccesibil, fiind nemanifestat. În cazul creştinismului, mărturia este Întruparea. Transdisciplinaritatea vorbeşte despre transreligiozitate, adică despre pluralitatea religiilor şi unitatea lor în transcendent, ceea ce contravine, desigur, Bisericii ortodoxe, Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească. În Ortodoxie, Adevărul nu rămâne transcendent, ci se întrupează. De asemenea, domolirea raţiunii prin asceză naşte credinţă: Fericiţi cei săraci cu duhul.
Volumul însă îşi propune, în primul rând, „să evidenţieze tocmai actualitatea şi dinamica, ca să nu spunem viul inalterabil care se degajă din reflecţia patristică” pe tema dialogului dintre teologie şi ştiinţă. Cele patru capitole se ocupă de aspecte complementare.
Primul capitol, Incognoscibilitatea, premisă a gnoseologiei patristice, valorificată în contextul epistemologic al ştiinţei contemporane, caută analogii între cele două domenii, fără a eluda diferenţele, incompatibilităţile. Argumentul îl constituie Tradiţia, având în centru pe Iisus Hristos, Logosul întrupat, bazându-se pe cunoaşterea prin credinţă, primită în urma rugăciunii personale şi a vieţii liturgice: „Adevărata cunoaştere presupune angajarea într-o viaţă de virtuţi” (p. 68). Cunoaşterea se obţine prin experierea vieţii duhovniceşti, prin eliberarea de patimi şi prin împărtăşire. Nu prin raţiune se obţine harul duhovnicesc, ci prin credinţa neabătută care duce la transfigurare, la atingerea firii contemplative. Relaţia de cunoaştere între Dumnezeu şi om se desăvârşeşte prin taina Întrupării Fiului, perpetuată în taina Sfintei Euharistii. Cunoaşterea patristică este paradigmatică, fiind universal valabilă şi eternă.
Cunoaşterii prin creaţie, Dumnezeu i-a adăugat cunoaşterea prin Sfânta Scriptură. În amândouă situaţiile, cunoaşterea se exercită prin Duh. Incognoscibilitatea, cunoaşterea limitată sunt mărturii de smerenie. Cunoaşterea prin smerenie porneşte, în primul rând, de la cunoaşterea de sine. Cunoaşterea lui Dumnezeu, directă şi totală, este cea eshatologică: „Urcăm către Dumnezeu prin coborârea către adâncul nostru care scrutează adâncimea dumnezeiască” (p. 81). Dumnezeu rămâne însă necunoscut, prilej pentru om de a avansa de la chip la asemănare. Cheia pătrunderii în cunoaştere este iubirea. Neputând fi cunoscut, Dumnezeu se învăluie într-un întuneric luminos, metoda de înţelegere fiind cea apofatică. Dumnezeu nu poate fi cunoscut în fiinţa Sa, ci în manifestările şi lucrările Sale. Fiind incognoscibil şi incomprehensibil, procesul de cunoaştere a lui Dumnezeu se converteşte în doxologie, în slăvirea Sa.
În privinţa relaţiei dintre ştiinţă şi religie, există prejudecata că religia este o piedică pentru dezvoltarea ştiinţei. Sunt evidente şi se pot dovedi însă limitele cunoaşterii ştiinţifice, dar nu pot fi negate performanţe ale inteligenţei artificiale.
Al doilea capitol, Raţionalitatea Creaţiei, porneşte de la lămuriri etimologice, anume că ratio, din latină, este unul dintre corespondentele logos-ului, din greacă. Apoi, se analizează semnificaţia creştină a logos-ului, începând cu prologul Evangheliei Sfântului Ioan, implicându-se şi alte aspecte, Revelaţia, Creaţia, cosmologia şi antropologia ortodoxă. Logos-ul heraclitian este principiul unitar al lumii, care armonizează contrariile, sugerând o Raţionalitate universală. Platon adaugă sensului de Adevăr, al Logosului, pe acela de iubire. Stoicii, prin logos spermatikos, definesc universul ca unitate, coerenţă şi sens, ca înţelepciune implicită, ca echilibru. Septuaginta, la rândul ei, echivalează dabar-ul ebraic cu logos, văzut de Filon din Alexandria ca manifestare a lui Dumnezeu. Identificarea Logosului, de către Evanghelistul Ioan, cu Fiul, Cuvântul, dă o perspectivă nouă relaţiei dintre creat şi necreat. Logosul conţine raţiunile creaţiei. Creaţia, la rândul ei, tinde spre întâlnirea cu Dumnezeu, una personală, conştientă, adică bazată pe raţiune. În gândirea Sfântului Maxim Mărturisitorul, raţiunile (logoi) conţin esenţa şi existenţa creaţiei. Sfântul Grigorie Palama spune că Dumnezeu se descoperă prin creaţia Sa.
Autorii fac apoi pandantul, adică relaţionarea textelor patristice cu teze susţinute de ştiinţă, ontologie, cu privire la apariţia lumii, la Creaţia ex-nihilo, la Big Bang: „Copleşitoarea diversitate de substanţe, particule, puteri sau specii nu le slăbesc unitatea, pentru că sunt create într-un fel de îmbrăţişare” (p. 151). Lumea creată este oferită omului pentru a o stăpâni şi a o lucra. În Creaţie, Sfântul Maxim Mărturisitorul descoperă raţiuni generale, confirmate şi de descoperirile ştiinţifice, substanţa sau fiinţa creaţiei, deosebirea, combinarea, poziţia stabilă, mişcarea.
După Creaţie – prima întrupare a lui Hristos, a doua este Scriptura, ca îndreptar al raţionalităţii Creaţiei, uşă deschisă spre duhul învăţăturii revelate. Iar Sfânta Scriptură se continuă cu Sfânta Tradiţie, care este şi ea insuflată. Pentru a mântui lumea, pentru a restaura ontologia compromisă, arătându-şi iubirea desăvârşită, Dumnezeu s-a făcut om, iar prin taina Sfintei Euharistii restaurează omul interior.
Trupul, făcut de Dumnezeu, este la fel de important ca şi sufletul. Dacă simţirile pot fi sursă de cădere, tot ele pot contribui la formarea evlaviei, prin înduhovnicirea şi educarea lor: vederea prin icoană, auzul prin cuvânt şi cântări liturgice, mirosul prin mir şi tămâie, gustul prin aghiasmă, anafură şi prin Sfânta Împărtăşanie. Astfel, se poate extinde Biserica la întreaga natură, la Cosmos. Se remarcă, în unele locuri, caracterul filocalic al acestui tratat.
Azi, se conturează tot mai mult o viziune atee secularizată, susţinând caracterul iraţional al vieţii şi al lumii, lipsa unei finalităţi, existenţa tragică, moartea lui Dumnezeu, sfârşitul istoriei. Există însă, în paralel, şi o cercetare ştiinţifică ne-atee, care se bazează pe argumentări explicite sau implicite. Autorii concluzionează: „Orice experienţă de cunoaştere din câmpul ştiinţelor, din orice domeniu, se poate constitui în treaptă pentru apropierea de Dumnezeu” (p. 233).
Capitolul Despre energii în termeni de creat şi increat, atrăgător şi foarte interesant, se ocupă de împărtăşirea omului din energiile dumnezeieşti, precum şi de investigarea ştiinţifică a energiilor naturale. Ontologia conţine tocmai taina relaţiei dintre fiinţa dumnezeiască necreată şi fiinţa creată. În această privinţă este semnificativă învăţătura Sfântului Grigorie Palama care arată că „temeiul cunoaşterii lui Dumnezeu stă într-un pogorământ dumnezeiesc, în virtutea căruia omul este înnobilat şi ridicat la o trăire mai presus de fire” (p. 238-239), adică în lucrarea dragostei lui Dumnezeu. Experierea de către isihaşti a energiilor necreate are loc printr-o prezenţă luminoasă, imaterială, de aceeaşi natură cu cea care s-a manifestat, prima oară, pe Muntele Tabor, la schimbarea la faţă. Ea este o lumină a harului, a întâlnirii mistice.
Cu siguranţă că cele două tipuri de cunoaştere, a lui Dumnezeu şi a creatului, se manifestă diferit. Prima se bazează pe metanoia – răstignirea minţii, şi pe lucrarea harului, prin contemplare, adică pe despătimire, pe conlucrarea sinergică. Sfinţii sunt cei care experiează în chip real prezenţa lui Dumnezeu, trăind ceea ce Dumnezeu Însuşi trăieşte, făcându-se, prin exerciţiul ascetic, sălaş lui Dumnezeu. Modelul lor este, fără îndoială, chenoza lui Iisus Hristos sau dezbrăcarea de atributele creaţiei a lui Dumnezeu. Sunt prezentate disputele teologale dintre Sfântul Grigorie Palama şi Varlaam de Calabria. Lepădarea de sine, spune Sfântul Palama, dă acces omului la energia divină necreată, ca relaţie personală, cunoaşterea devenind unire efectivă. Dumnezeu acordă, după iconomia Sa, daruri naturale, dăruite lumii întregi, şi daruri suprafireşti, dăruite personalizat. În paralel, autorii se ocupă de energiile creaţiei, care se manifestă în legităţile naturii, făcând obiectul unor cercetări şi unor descoperiri ştiinţifice relevante.
Ultimul capitol, Omul în perspectiva întâlnirii cruciforme dintre verticala transcendentului şi orizontala imanentului. Repere de antropologie creştin-ortodoxă, se ocupă de relaţia dintre antropologie, cosmologie şi teologie. Antropologia, lipsită de transcendenţă, nu face decât să proclame existenţa morţii. În Facere, se arată rolul special pe care Dumnezeu l-a acordat omului, prin participarea directă şi activă la crearea sa, după chipul şi asemănarea Noastră (a Sfintei Treimi). Între trup şi suflet a existat, până la cădere, o deplină armonie, care se va reface la Judecata Universală. Prin practicarea virtuţii, omul actualizează chipul lui Dumnezeu. Prin patimi, din contră, se îndepărtează de chip, pierde comunicarea cu transcendenţa, face imposibilă lucrarea asemănării, adică posibilitatea atingerii fericirii. Existenţa omului se împlineşte eshatologic. Chipul dumnezeiesc se trăieşte ca persoană, fiind purtător al dragostei. Ca purtător al chipului, omul este icoana lui Dumnezeu, înscriindu-se în discursul hristologic al răscumpărării: „Revelaţia dumnezeiască surprinsă în cuvântul scris şi trăită în viaţa Bisericii afirmă constituţia hristologică a omului, ontologia lui iconică şi desăvârşirea lui în Fiul lui Dumnezeu întrupat” (p. 334). Darurile care identifică chipul lui Dumnezeu în om sunt raţionalitatea, suveranitatea şi libertatea. Locul şi rolul pe care Dumnezeu l-a dat omului în creaţie îl face responsabil, iar modelul impecabil pe care trebuie să-l urmeze îl constituie Iisus Hristos. Voinţa omului se manifestă ca opţiune liberă pentru mântuire. Conştiinţa morală aparţine naturii umane, reprezentând prezenţa trează a chipului lui Dumnezeu în om, care sancţionează neascultarea, păcatul sau cenzurează comportamentul. Autorii marchează diferenţele dintre creaţionismul creştin şi evoluţionismul ştiinţific.
Cartea prezentă este scrisă de un grup de autori, dintre care cei mai mulţi au făcut iniţial studii ştiinţifice, de matematică, inginerie, chimie, economie, filozofie, convertindu-se apoi la teologie. Este vorba deci de iniţiaţi în domeniul ştiinţific, a căror opţiune ulterioară pentru teologie s-a făcut în deplină cunoştinţă de cauză, probabil ca o chemare. Ei au folosit, drept argumente pentru tezele lor, textele scripturistice sau scrierile patristice, înduhovnicite. Într-un tratat dens, teologizat, dar cu deschideri şi înţelegeri faţă de multiple aspecte culturale, ştiinţifice, filosofice, au determinat modul specific de cunoaştere al ortodoxiei, domeniul acestuia, relaţia dintre Dumnezeu şi creaţie, relevând legăturile, uneori congruente, alteori divergente, dintre gnoseologia teologică (patristică) şi epistemologia contemporană. Cartea este, evident, de un interes major, explorând o problematică adesea sensibilă, din perspectivă cultică şi existenţială. În fond, ştiinţa reprezintă o vocaţie creatoare umană, pozitivă în intenţie, iar omul ilustrează dragostea creatoare a lui Dumnezeu.
Paul ARETZU
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu