Pentru cei ce l-au cunoscut, Marin Mincu a fost întruchiparea pregnantă a unei conştiinţe atrase de specificul indestructibil al literaturii. Practicant fie al criticii arhetipale, fie al criticii semiotice, analistul era pe deplin conştient de faptul că ambele demersuri trebuie fundamentate pe autonomia „literarităţii”. Critica, afirma Marin Mincu, este un act creator, ce implică intuiţie, metodă şi construcţie. Intuiţia este esenţială în actul critic, cu condiţia ca aceasta să sesizeze mesajul în articularea imanentă a fenomenului artistic.
Astfel, Marin Mincu a fost printre puţinii care a practicat o metodă critică în strânsă legătură cu înnoirile fundamentale ce au avut loc în critica europeană. Întrebat de poetul Gabriel Chifu dacă putem renunţa la „starea aurorală” în poezie, Marin Mincu a oferit un răspuns memorabil, care va rămâne păstrat în memoria admiratorilor săi ca o lumină călăuzitoare spre adevăr: „Nici nu avem cum să renunţăm, din moment ce poezia mare din toate timpurile tinde să atingă această stare aurorală. În absolut, chiar şi atunci când pulsiunea ironică se face prezentă, poezia este comunicarea esenţei umane şi doar doi-trei într-o epocă sau într-o literatură reuşesc acest maxim deziderat. Ceilalţi, acea invincibile armada de alţi poeţi, nu face altceva decât să muncească pe brânci pentru a înlesni apariţia celor doi-trei balauri de foc (…) Ei sunt ocnaşii, săpătorii în roca dură spre a găsi licărul minereului aurifer; căutarea lor sisifică iluminează creaţia unuia singur ce se iveşte dintr-o dată, când nimeni nu se mai aştepta”.
O intuiţie critică impecabilă a criticului Marin Mincu a fost reconsiderarea locului şi rolului poeziei lui Mircea Ivănescu în literatura română. Faptul că acest mare poet român, pe nedrept intrat într-un con de umbră, a fost văzut de Marin Mincu drept autorul unei poezii modelizante în paradigma modelelor poeziei româneşti ţine de justeţea intuiţiilor critice pe care Marin Mincu le-a avut.
Poezia, afirma Marin Mincu, este, „ca formă de expresie pură, cea mai aproape, după cum spune şi Heidegger, de reamintirea originară a fiinţei; este vorba, desigur, de acele probe scripturale pe care le alternează în permanenţă pentru a atinge gradul maxim de autenticitate”.
Prin personalitatea sa puternică adesea debordantă, Marin Mincu a putut fascina sau incomoda, şi a atras iubire sau ură, dar nu a existat fără să lase urmă. Aureolat de exigenţa propriei sale priviri, o privire care şi-a ales ca orizont al intuiţiei valorice un cuvânt major, cu tot ce implică el: autenticitate, criticul Marin Mincu, premiant Herder, va rămâne în cultura română un reper de neocolit pentru orice conştiinţă critică exercitându-se în spaţiul poeziei. Dumnezeu să-l odihnească în lumina Sa veşnică!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu