Dandra Podina/www.fotopoetica.ro
În termeni psihiatrici se arată că impulsul suicidar e o formă de raptus (lat. raptus, răpire), o manifestare paroxistică având debut exploziv. Este vorba de necesitatea imperioasă a descărcării unei stări afective intense, cu consecinţe deosebit de grave. Caracterul impulsiv al gestului face parte din descrierea unui fenomen morbid, în esenţă iraţional, astfel încât, nu de puţine ori, manifestă o amnezie lacunară a actelor autoagresive, atunci când înfăptuitorul lor revine la o stare de cvasinormalitate.
Ştim că în viziunea creştină sinuciderea este considerată un păcat de moarte, prin lepădarea de supremul dar făcut de Dumnezeu: viaţa. Aplicând discernământul lor duhovnicesc la fenomenologia manifestărilor psihice atipice, Sfinţii Părinţi au deosebit actele omului, în aparenţă asemănătoare, după substratul lor adânc. În general, ei consideră că există un determinism spiritual cel puţin la fel de demn de luat în seamă, în evoluţia vieţii individului uman, ca şi determinismul organic, şi astfel, suntem chemaţi să cugetăm la faptul că o boală psihică are cauze ce nu pot fi considerate şi soluţionate prin mijloace strict fizice.
Ca fapt, ştim că dorinţa şi căutarea morţii sunt constante în depresia majoră, în acea stare interioară fără orizont prin prisma căreia chiar realitatea din afară s-a de-realizat şi s-a "şters". În consecinţă, avem cazul când autodistrugerea prin orice mijloace apare, pentru acest bolnav depresiv, dincolo de absurdul căii pe care el şi-a ales-o, singura posibilitate rapidă de evadare dintr-un spaţiu concentraţionar. Impulsivitatea sau rapiditatea acţiunii e menită să mascheze iraţionalitatea şi grozăvia acestui act, pe care o minte integră nu îl poate "penetra", nu îl poate "înţelege" cu "desfăşurătorul" intuiţiei empatice.
Creştinii îşi pun credinţa în Dumnezeu, Fiinţa care pătrunde inima şi rărunchii omului, acolo unde motivaţiile de profunzime, cel mai adesea, rămân ferecate în carapacea incomunicabilă a unui destin. Dumnezeu este, astfel, singura Fiinţă care judecă lucrurile "dinlăuntru", de aceea se spune că necunoscute sunt căile Judecăţii Lui.
Ca păcat de moarte, suicidul este considerat astfel în perspectiva unui destin care a putut alege binele, dar nu a făcut-o. Refuzul omului de a se pregăti spiritual în viaţă, de a deveni astfel responsabil pentru sine însuşi şi capabil de a alege adevărata libertate, reprezintă o eroare gravă şi tragică. Ştim însă că există şi propovăduitori în mod făţiş ai sinuciderii, de tipul sataniştilor, care, fără să conştientizeze ce fac, dezvăluie substratul cel mai adânc al acestui act contrar vieţii şi, în esenţă, lui Dumnezeu: ispita satanică. Pe lângă aceasta, ruperea cu totul nenaturală, printr-un act de agresiune, a legăturii profunde dintre corp şi suflet atentează la însăşi condiţia euharistică implicată în această legătură.
Cineva poate fi de acord cu cele spuse mai sus, dar practic se întâmplă ca în momentul ispitei să sufere o stare de "părăsire", în care toate adevărurile teoretice sunt eclipsate. Ce anume ne poate ajuta atunci să înfruntăm un asemenea gând, precum al sinuciderii? Aici are un mare rol exerciţiul ascetic, deprinderea practică a nevoinţei creştine cu reflexele ei câştigate în timp, şi totodată încredinţarea de sine în voia lui Dumnezeu. Astfel, la vreme de încercare vom putea răbda martiriul pătimirilor şi vom putea priveghea în Vinerea Mare a vieţii.
Florin Caragiu
(text publicat în cotidianul "Lumina", Vineri, 16 Iulie 2010)
9 comentarii:
inteligenta si frumoasa, dar si ferm crestina abordare a unui subiect atit de delicat...ma gindesc insa, in general vorbind, ca ar merita mai multa ingaduinta acei sinucigasi buni, slabiti de lucrarea raului, ispititi, loviti cumplit de rau...singura lor vina e uneori delicatetea, fragilitatea, vulnerabilitatea lor in fata raului...ma gindesc la ei ca la niste victime ale raului, nu ca la niste posedati de rau...pentru ei, acreditati de o viata calda si buna, in credinta, ar trebui sa existe o ingaduinta mai mare a Bisericii, ar trebui luata in calcul viata lor, conduita lor, nu doar gestul acesta radical...
Sorin: cred că nu ai sesizat principiul de bază, judeci păcatul, nu pe păcătos, căci numai Unul Dumnezeu e Judecătorul. Cu această disociere esenţială dragostea nu e cu nimic primejduită şi e pus totuşi un hotar spre a nu justifica prin dragoste greşelile fatale. Sigur că sunt circumstanţe atenuante, nimeni nu le neagă şi speranţa noastră vizează binele final al fiecărui om, însă fermitatea în raport cu faptul în sine are rostul de a arăta spre gravitatea sa, spre faptul că prin el omul riscă o pierdere mult mai profundă decât cea fizică. Nici o cazuistică a fenomenului nu salvează de la o învecinare cu demonicul fapta în sine. Cum numai Dumnezeu ştie inima omului, judecata rămâne a lui Dumnezeu, însă o absolvire a ei înainte de judecata lui Dumnezeu iar mi se pare deplasată, ar însemna o încurajare a gestului. Căci pe baza unor justificări cazuistice mulţi ar fi înclinaţi să repete gestul.
scuze, rescriu: "Cum numai Dumnezeu ştie inima omului, judecata rămâne a lui Dumnezeu, însă o absolvire a faptei înainte de judecata lui Dumnezeu iar mi se pare deplasată, ar însemna o încurajare a gestului. Căci pe baza unor justificări cazuistice mulţi ar fi înclinaţi să-l repete".
Florin, generalitatile sunt si ele bune, sanatoase si caldute, nu contest...nu e nimic exemplar si de-urmat intr-un astfel de gest, indiscutabil...fapta e reprobabila in sine...dar ma gindesc la cei bolnavi psihic, si care au avut pina la un moment dat o viata morala, apoi datorita bolii (uneori certificata, alteori nu, cum cred ca a fost cazul recent al M.M.)sfirsesc astfel...dar cumva nu e decit lucrarea cumplitei boli, nu un gest constient, asumat lucid (ceea ce e grav, cum bine subliniezi,omul riscind o pierdere mult mai profundă decât cea fizică). Pina la un punct mi se pare corect sa judeci pacatul,nu pacatosul, dar ce ar fi pacatul fara pacatos? ar mai avea el realitate? Or de la un punct incolo judecarea acestei realitati distincte a pacatosului mi se pare un lucru cu sens. Cind te confrunti direct cu astfel de lucruri problema pacatului in sine, generalitatea, ''principiile de baza'' suna in gol, crede-ma. Omul acela, sinucigas prin boala sa cumplita si dezumanizanta are nevoie de Biserica si de Dumnezeu, asa cum au si cei care l-au iubit, parintii, sotul, copii...Din fericire am observat ca avem preoti care inteleg si fac distinctia, si nu judeca uniformizant.
hai măi, Sorin, nu ştiu de ce insişti că judec uniformizant, evident că nu o fac, aici e o tratare generală, e adevărat, cu un numar limitat de caractere la dispozitie, însă nu judec pe nimeni, ce nu e clar? Evident ca incap mii de nuantari si că nu se judecă uniformizant cand particularizezi, nu am spus nicăieri asta, sunt atâtea detalii în viaţa unui om care contează, aici nu m-am referit la cineva anume...
Peter: thank you for the poem, nice to see you and to read your poems.
Sorin: by the way, nu e nimic caldut in ce am scris, dimpotriva, dar daca tu citesti in raspar textul, cu grila de interpretare din mintea ta deja setata...
Cred ca orice abordare a unui pacat e cel mai bine facuta dupa ce am trecut si eventual iesit din el (prin mila Domnului). Cand stim ce stare interioara insoteste un pacat anume, e teribil de greu sa discutam generalizant depsre el.Asta asa, ca introducere.:)
Referindu-ma la ce spui in textul tau, atunci cand ne confruntam cu gandul asta tot ce trebuie sa stim e ca e o iluzie, o pacaleala, ca e cea mai mare capcana a vrajmasului. Ca el vine din mintea noastra care percepe realitatea altfel decat e. Si ca singura iesire e : "Doamne Iisuse, miluieste-ma, fa-ma sa vad realitatea ca pe darul Tau, si nu ca pe inchisoarea asta din care vreau sa ies". Asta poate va folosi cuiva care ajunge pe aici cautand solutii.
Numai bine!
Elena: exact asta am spus si eu, pe de o parte am avut in vedere importanta constientizarii vietii ca dar si a ispitei sau incercarilor din partea vrajmasului, iar pe de alta necesitatea unei deprinderi in timp a rugaciunii si nevointei duhovnicesti care intaresc in noi deprinderile cele bune, astfel incat in momentele de criza, de vulnerabilitate extrema, sa luam fie si "instinctiv" (un instinct supus purificarii) alegerea cea spre viata...
Trimiteți un comentariu