foto: Mihai Apostolescu
În scrierea „Despre feciorie” (în vol.: Sf. Grigorie al Nyssei, „Despre feciorie”, „Împotriva desfrânării”; Sf. Ciprian al Cartaginei, „Despre chipul fecioarelor”, ed. I.B.M. al B.O.R., 2003), traducere din lb. greacă veche realizată de Laura Pătraşcu, sfântul Grigorie de Nyssa îşi construieşte apologia printr-un paralelism între feciorie şi căsătorie, reflectorizate într-un contrast accentuat, fără însă a desconsidera viaţa conjugală, ci spre a sublinia valoarea fecioriei ca „icoană” a vieţii maximale creştine. Scopul cuvintelor este să aprindă în suflet năzuinţa spre virtute şi sfinţenia dumnezeiască, de a zugrăvi chipul vieţii contemplative în cei care, prin stingerea poftei trupeşti au aflat „temeiul dorinţei, pentru care am primit de la Creatorul firii noastre şi puterea ei" (pp. 7-8). Chipul fecioriei, „preţuit de toţi cei ce deosebesc binele în curăţie”, este darul celor „pentru care harul lui Dumnezeu cu ei luptă, în bună voinţă” (p. 9), starea ei de neprihănire găsindu-şi „potrivire” cu „slava Dumnezeului Celui nestricăcios” (p. 10, cf. Rom. 1, 23). După „epistola de îndemn către viaţa virtuoasă” (cap. 1), Sfântul Grigorie arată că „Fecioria este virtutea proprie firii dumnezeieşti şi netrupeşti” (cap. 2), amintind „antinomia că Fiul este gândit în feciorie” (p. 11) şi faptul că „plinătatea dumnezeirii (Col. 2, 9) a strălucit în Hristos prin feciorie” (p. 12), aceasta din urmă îndreptând spre unire cele deosebite prin fire. În capitolul al treilea, Sfântul Grigorie de Nyssa vorbeşte „despre tulburările din căsătorie”, adăugând „mărturia că autorul scrierii a fost căsătorit”. Dacă împreună-vieţuirea plăcută a soţilor este scopul căsătoriei, „ceea ce desfată şi mângâie viaţa lor, [tot] aceea le aprinde şi focul tristeţii” (pp 15- 17), autorul luând în considerare chiar „cazul fericit” (fericit la modul îndeobşte acceptat în „lume”) în care ei se bucură de „nobleţe a neamului, îndestulare-n bogăţie, potrivirea de vârstă, frumuseţea chipurilor, o prea mare dragoste şi dincolo de închipuire a unuia faţă de altul, şi acea rivalitate plăcută când fiecare vrea să dovedească în dragoste pe celălalt”, „mărirea şi puterea şi bunul nume”, etc. (p. 15). Până la urmă, sfântul Grigorie nu atât căsătoria în sine o vizează prin opunerea ei cu fecioria, cât riscul crescut al inflaţionării celor lumeşti în raport cu cele dumnezeieşti, pe care îl comportă (chiar atunci când adulterul, certurile şi învrăjbirile nu îşi au loc), inima fiind copleşită de grija fiinţelor preadragi. De aici, „teama de despărţire” şi întristarea sau tulburarea în faţa morţii.
Când spune că neajunsurile îşi au în căsătorie obârşia (cap. 4), sfântul Grigorie aminteşte aspecte care ţin mai degrabă de aspectele deviante de la maximalismul creştin ale unei căsătorii trăite în spirit lumesc, în fond, căsătoria în esenţa ei creştină nefiind vizată. Astfel lăcomia, slava deşartă, iubirea de stăpânire, grijile rătăcirii „cu ochii învăluiţi de o ceaţă întunecoasă” şi „mintea îngroşată”, „patima plăcerii”, desfrânarea, viaţa „lăsată pradă nevoilor firii” şi tot „lanţul patimilor” ce ţintuieşte „viaţa de lume” sunt semnul nu atât al căsătoriei în sine, „împresurată de nelinişti şi încercări”, ci al unei abateri sau neîmpliniri în raport cu menirea sa creştină, şi în primul rând cu chemarea omului la îndumnezeire. Este adevărat că „grija” în căsătorie e, aproape inevitabil, dominantă în raport cu ascultarea ţinând de credinţă şi lăsarea în voia lui Dumnezeu, însă „grija” înţeleasă ca „purtare de grijă” nu e, în esenţa ei, opusă ascultării dumnezeieşti. Dimpotrivă. Sunt două modalităţi specifice de a urma iconomiei divine. Cu toate acestea, fecioria rămâne modelul dominant pentru viaţa îndumnezeită şi icoană a căsătoriei sfinte şi neîntinate. Căci, spune sfântul Grigorie, în ultimă instanţă se cuvine ca „nepătimirea sufletului să covârşească curăţia trupului” (cap. 5). În acest sens, fecioria străluceşte prin exemplaritate, fiind cea mai potrivită spre a întoarce cu totul puterea dragostei către frumuseţile dumnezeieşti, dând „sufletului uitare de mişcările pătimaşe ale firii” (p. 35). Ca pilde vii de împlinire a acestei vocaţii maximal creştine, Grigorie de Nyssa îi dă pe sfinţii Ilie şi Ioan, care au păzit cu străşnicie rânduiala vieţii feciorelnice (cap. VI), îndreptându-şi spre Domnul dorul curat, fără a-şi moleşi trupurile prin desfătări (p. 37). Fecioria ajută la dobândirea chipului simplităţii şi adunării de sine întru cele de sus, „fiindcă cine-şi are mintea risipită în multe nu poate spre Dumnezeu întreagă s-o aibă” (p. 38), căutând „arvuna veşniciei” mai presus de „cele dorite în viaţa aceasta” (p. 39). Iar cel cu mintea adunată şi îndreptată spre Dumnezeu îşi revarsă apoi dragostea spre toţi ceilalţi, fără a căuta la faţa omului, după asemănarea Celui ce revarsă peste toţi din înălţime darurile Sale cele bogate şi voieşte mântuirea tuturor.
Deşi o pune sub semnul unei anume „insuficienţe” a condiţiei umane actuale, Sfântul Grigorie nu omite să alunge orice suspiciuni de adversitate faţă de taina căsătoriei, afirmând răspicat: „Căsătoria nu trebuie înfierată” (cap. 6), ca una ce a primit „binecuvântarea dumnezeiască” şi are ca susţinător „însăşi firea de obşte a oamenilor” (p. 40). Cei ce se împotrivesc căsătoriei „strică învăţătura Bisericii”, „sunt înfieraţi în cugetul lor” (I Tim. 4, 2) şi se depărtează de la calea Sfântului Duh, prin învăţăturile demonilor (I Tim. 4, 1), „în dispreţ privind cu necurăţie ceea ce de Dumnezeu zămislit a fost” (p. 40). Aceştia îşi aduc loruşi hulă, arată sfântul Grigorie, ca unii ce sunt ei înşişi rod al unirii trupeşti. Încredinţarea autorului este că şi în căsătorie „grija şi râvna de cele dumnezeieşti trebuie să fie înaintea celorlalte”, fără ca dispreţul să-i umbrească slujirea, o slujire „după măsură şi în cumpătare” (p. 42). Fecioria este mişcată de cele mai presus de fire, şi prin aceasta se pune aparent „împotriva firii”, în căutarea desăvârşirii care în această lume este doar pregustată. Căci „anevoie îşi află desăvârşirea cel ce se îngrijeşte de multe” (cap. VIII), şi care sub părelnica (!) „îngăduinţă a plăcerii” lasă „patimile să afle intrare” în suflet. „Din pricina neputinţei firii”, totuşi, nu oricui îi este dat să ajungă la măsura fecioriei, „întemeiată pe neîncetata rugăciune” (p. 43, cf. I Cor. 7, 5).
Fecioria este exemplară aşadar în privinţa împlinirii primei porunci dumnezeieşti, de a iubi din toată inima şi din toată puterea pe Domnul, „fiindcă cel necăsătorit se îngrijeşte de cele ale Domnului, iar cel ce s-a căsătorit se îngrijeşte de cele ale lumii” (I Cor. 7, 32-33). Şi cum „în orice lucru obişnuinţa cu greu schimbării se supune” (cap. IX), sf. Grigorie arată că tăria obişnuinţei dată de feciorie este să facă din lupta cea mai grea împotriva patimilor prilej de plăcere curată şi prielnică, prin putinţa de a rezista (p. 46). „Celui ce lumina i se desface prin darul şi iconomia dumnezeiască” fecioria îi arată, ca într-o icoană a prototipului celui „mai presus de înţelegere”, „ce trebuie să fie cu adevărat de dorit” (cap. X), şi „mărimea pagubei”, când omul pierde împărtăşirea cu acest bine (p. 47). Întrebându-se despre putinţa omului de a cugeta la binele cel adevărat, sfântul Grigorie arată nevoia de primenire a cugetării, în înţelegerea îmbinării armonioase a sufletului şi trupului, ultimul fiind valorizat ca temelie văzută ce slujeşte contemplaţiei binelui. Puterea dorinţei se cere eliberată de legăturile lumeşti, spre a urma lui Hristos, înţelegând din Sfânta Scriptură că „o singură cale sufletul către cer îşi are” (p. 51). Ţinta fecioriei nu este alta decât vederea lui Dumnezeu (p. 53). Căci „Celui ce a aflat curăţia vederii îi va fi dat binele dumnezeiesc” (cap. XII), împărtăşirea cu el fiind cuprinsă în alcătuirea iconică a omului, fiinţă creată după chipul lui Dumnezeu (Fac. 1, 27). Sfântul Grigorie arată, potrivit Revelaţiei dumnezeieşti, că patimile şi moartea au intrat în fire după cădere, căci „Dumnezeu n-a făcut moartea” (Înţ. Sol. 1, 13), răul, suferinţa şi mortalitatea având ca punct de plecare voinţa omului (p. 55). Ca urmare a căderii a fost învăluită de întuneric „frumuseţea deiformă a chipului”. „Restaurarea chipului lui Dumnezeu în noi” nu se poate face fără o rememorare a condiţiei originare paradisiace în care omul nu era îmbrăcat în „pieile muritoare”, nu avea „cunoştinţa binelui şi răului din propria cercare” (altfel spus, nu gustase răul îmbrăcat în aparenţa binelui) şi nu trăise toate urmările căderii, nu avusese experienţa împreunării trupeşti (cf. Fac. 4, 1), ci trăia desfătarea de Domnul (p. 58). În înţelesul ei actual, postlapsarian,, căsătoria s-a îngăduit, spune sf. Grigorie, ca „mângâiere de mâhnirea morţii” (p. 59). Ea constituie, negreşit, un dar al iconomiei divine spre mântuirea omului, însă fecioria descoperă însuşi chipul originar al vieţuirii din rai şi întrevede în această oglindă chipul restaurat, cel din veşnicie. În continuare, sfântul Grigorie subliniază mutarea priorităţilor spre cele lăuntrice şi puterea de a zămisli fii duhovniceşti ce provine din feciorie (cap. XIII), tăria sa mai presus de moarte (cap. XIV), căreia îi pun hotar în ei înşişi cei ce „prin feciorie întărire au aflat naşterii” (p. 62), lucrarea ei în trupul virtuţilor spre unirea puterilor sufleteşti şi unirea cu Dumnezeu sau „nunta duhovnicească” (cap. XV-XVIII, XX). Este dat exemplul Mariamei, sora lui Aaron (p. 77), ce o închipuie pe Născătoarea de Dumnezeu, Pururea Fecioara Maria (cap. XIX). Chipul fecioriei, model formator al vieţii creştine, presupune înstrăinarea de plăcerile lumii (cap. XXI), atât în faptă, cât şi în gând, înlăturarea lipsei de măsură venind din excesiva înfrânare sau grija prea mare de trup (cap. XXII), precum şi, nu în ultimul rând, faptul de a avea un „dascăl desăvârşit” (cap. XXIII), icoană însufleţită a vieţii cu Hristos în Dumnezeu şi medic duhovnicesc.
Lucrarea este foarte actuală, într-o lume în care creştinii sunt pretutindeni asaltaţi de tentaţii hedoniste, spre înţelegerea viziunii creştine în maximalismul ei evanghelic, în complexitatea ei orientată de lumina dreptei credinţe. Nu numai fecioria este pusă în atenţie prin acest demers, ci, prin intermediul ei, căsătoria însăşi, în sensul conştientizării menirii de îndumnezeire şi a chemării creştine la pregustarea Împărăţiei ce va să vină.
Florin Caragiu
(text apărut în revista "Sinapsa", nr. 6/2010, pp. 100-103)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu