Radu Găină: Vă rugăm, pentru început, să ne spuneţi câteva cuvinte despre ideea întrupată în sensibil, aspect despre care aţi amintit într-o intervenţie cu privire la poezia religioasă creştină.
Florin Caragiu: Raportul dintre existenţial şi simbolic este esenţial pentru a ne referi la o paradigmă a poeziei religioase creştine, viabilă în actualitate. Câteva aspecte îmi suscită în mod special interesul în privinţa modului de a gândi astăzi raportul dintre teologie şi artă, în particular literatură. În contextul actual, când criticismul a devenit o componentă genetică a structurii mentalului cultural colectiv, se pune întrebarea: ce rol revine artei? În primul rând trebuie remarcat faptul că acest criticism a „erodat” fundamentele simbolismului, considerându-se că simbolul se bazează pe sau poate avea la bază o convenţie. Concepţia asupra lumii axată pe alegorie şi simbolism fiind pusă în criză, rămâne totuşi o regiune a realităţii imposibil de supus uzurii şi destructurării: regiunea existenţială. Cum a spus şi Gianni Vattimo referindu-se la ea, iubirea (în speţă, trăirea participativă) rămâne ultima care nu poate fi destructurată. Prin trăire, experimentăm simţirea creativă şi totodată comprehensivă în sens religios (la care trimite şi noţiunea de sentic), depăşind stadiul imitativ al reflectării. Reflectăm posibilul, intuim transcendentul, şi, cum spune Giambattista Vico, ne reîmprietenim cu simţul comun, învăţăm să gândim în termeni de verosimil. Raportul viabil, armonic, între existenţial şi simbolic se împlineşte, în arta religioasă creştină, tocmai în dimensiunea iconică a limbajului, în care converg şi se complinesc aspectul catafatic şi cel apofatic al cunoaşterii, prezenţa sau manifestarea existenţială a chipului şi referinţa simbolică la ceea ce e dincolo de cuvinte, la acea taină de dincolo de lume, taină care, după cum spune părintele Ghelasie de la Frăsinei, „nu se raţionalizează, nu se forţează, ci se descoperă tot prin taină”.De la poet la poet există diferite variante de abordare a fenomenului religios. După cum aţi amintit cu un alt prilej, modurile de poetizare practicate de Vasile Voiculescu, Daniel Turcea, Ioan Alexandru, Tudor Arghezi ş.a. diferă între ele, dvs. înşivă propunând o perspectivă distinctă. Numiţi câteva aspecte care în opinia dvs. se cer urmărite şi concretizate în zilele noastre, în poezia religioasă creştină.
În general, ca şi creştin, atunci când vorbim de omul restaurat, de omul „deplin”, ne referim la natura originară a acestuia. Cred că poezia religioasă se sprijină pe un simţământ natural, chiar pe cel mai natural simţământ al omului, care sub denumirea sa cea mai generală, universal accesibilă, este cunoscut sub numele de speranţă. Fără speranţă, care este şi o virtute teologică alături de credinţă şi de iubire, nu sunt posibile elanul, fantezia şi creativitatea. Ba se poate spune că trăim cu inhibiţii teribile. Fără credinţă în bine şi nemurire, valoarea de vârf a Persoanei, nu sunt posibile în adevăratul sens al cuvântului nici arta şi nici bucuria estetică. În acest sens, fundamentală mi se pare afirmaţia lui Gilbert Durand din „Structurile antropologice ale imaginarului”. El spune că fantezia încrezătoare în lumea valorilor spirituale, acest lirism fundamental al fiinţei, se opune refulării.
Omul religios este o personalitate dezinhibată, în care devine activ simţul posibilului, imediat vecin deschiderii către credinţă. Creativitatea însăşi este intuiţia posibilului – iată o intuiţie pe care Giambattista Vico, la vremea sa şi încă atât de actual astăzi, o corela cu ideea de verosimil, de adevăr posibil. El spunea că a te încrede în această facultate specială a spiritului şi a te lăsa purtat de ea reprezintă o condiţie obligatorie de exercitare a actului poetic. Experimentul poetic nu trebuie subminat din start prin critică raţionalistă, prin raportarea lui continuă la criterii care nu-i sunt proprii. E ca şi când ai frânge dintru început aripile unei păsări pe care o pui să zboare.
Din păcate, ceea ce se practică astăzi din plin este o poezie care începe prin a-şi anula propriile fundamente, fiind atacată de procedeele subminării sistematice, o poezie care nu poate începe. Avem aici de-a face cu o improprietate a abordării, cu o inadecvare între scopuri şi mijloace. Remarc totuşi în poezia actuală o tendinţă fericită pe care aş numi-o paradoxal cea a ingenuităţii, a inocenţei subversive. Ingenuitatea răstoarnă jocul măsluit al decadenţei maliţioase.
Cum vedeţi valorizată dimensiunea mistică în poezie, dat fiind că, după cum aţi amintit cu alt prilej, la cei trei „sfinţi teologi” ai Bisericii limbajul capătă o vădită capacitate de expresie poetică?
Într-adevăr, cuvântul despre taina negrăită reclamă un mod de exprimare poetic, şi cei trei sfinţi ai Bisericii care au primit supranumirea de „teologi”, anume Apostolul Ioan, Sfântul Ierarh Grigorie de Nazianz şi Sfântul Simeon Noul Teolog, s-au bucurat din plin de acest dar al limbii care este plasticitatea rostirii poetice. M-aş opri, spre exemplu, la imnele scrise de sfântul Simeon Noul Teolog. Poezia sa e importantă prin descifrarea semnificaţiilor ei mistice, decelabile printr-o cercetare a trăirii sale. Observăm că experienţa luminii necreate atotînvăluitoare pe care el o trăieşte este o experienţă a transfigurării tuturor lucrurilor şi mai ales a acelor realităţi pământeşti care păreau a nu avea un statut spiritual înainte de a fi văzute în duh. Trupul, veşmintele, micile obiecte banale din jur apar deodată altfel: ieşite din inerţie, ele se mişcă şi strălucesc precum nişte mădulare ale Duhului, la un alt nivel, asemănător, poezia ce-şi respectă propriul specific, estetic şi vizionar, pregustă aceeaşi experienţă mistică a ieşirii din inerţie a lumii, o dată cu pneumatizarea, cu umplerea ei de prezenţa Duhului.
Mi-aţi mărturisit că unul dintre poeţii dvs. preferaţi este Rainer Maria Rilke. Ce vă atrage în special la el sub aspectul poeziei religioase şi ce anume îi conferă acesteia, după părerea dvs., actualitatea inepuizabilă?
Îmi mărturisesc preferinţa pentru Rilke, un poet al presimţirilor eshatologice, în a cărui poezie se face auzită chemarea gravă a îngerului. În „Elegiile duineze”, în „Cartea cu imagini” sau în „Sonete către Orfeu” dominantă e imaginea de respiraţie a sufletului, care aduce cu sine un „câştig de spaţiu”. Manifestarea lumii e funcţie de mişcările subtile ale spiritului: „Arborii cresc în auz, străpuri”. Vedem că realitatea fizică se mişcă altfel, prin apariţii inedite, pe calea propagării unei unde peristaltice, ce-şi are originea într-o intenţie sufletească şi cu care realitatea întreagă se arată solidară. Acest flux sufletesc unduitor căruia îi răspunde prompt chipul lumii e proprietatea esenţială a imaginii rilkeene. Nu suntem departe de fenomenologia muzicii, care şi ea a constituit o temă predilectă în poezia lui Rilke. În muzică, starea de suflet creează deschidere sau închidere, creează spaţiul: „Cântul zvârle zări în care ne mişcăm”. Cum spune plastic părintele Ghelasie, subliniind rolul determinant al sufletului, „spaţiul este în suflet, nu sufletul în spaţiu”. De asemeni, meditaţia asupra morţii degajă nebănuite resurse ce ţin de resorturile cele mai intime şi misterioase ale vieţii. Moartea, pentru poetul german, este „acea parte a vieţii care nu este întoarsă către noi şi pe care nu o luminăm”. Rilke cântă spaţiul obârşiilor infinite întemeiat în apofatic.
Sunteţi fiu duhovnicesc al părintelui Ghelasie, din ale cărui scrieri mistice nu lipseşte această dimensiune poetică, iconică a cuvântului, de care aţi pomenit. Spuneţi-ne câteva cuvinte despre înrâurirea sa în ce priveşte urmarea vocaţiei dvs. teologice şi literare.
Părintele Ghelasie Gheorghe de la Frăsinei este autor al unor scrieri teologico-mistice cu multiple răsfrângeri filosofice şi poetice. El este o personalitate în care teologia a dospit aluatul culturii. Deschiderile create de reflecţiile sale, de mistica şi antropologia iconică dezvoltate în scrierile sale – în curs de reeditare la Platytera – au constituit pentru mine un model şi o impulsionare continuă spre o înţelegere aprofundată, coerentă cu Tradiţia Bisericii şi cu bătaie largă a viziunii creştine în dinamica transpunerii ei în cuvânt. De pildă, el aşază cuvântul sau limbajul mai presus de gândire. Într-un înţeles mistic şi teologic creştin, aceasta corespunde afirmaţiei că Fiinţa, Sufletul sau Persoana este mai presus de energii. Fiinţa ca Persoană este unitate în sine şi model cauzal pentru unitatea vie la orice nivel de existenţă. Rupte de legătura cu sufletul, energiile materiale se destructurează, cunosc fenomenul entropiei şi îmbracă imaginea morţii. Ca urmare a căderii, sistemele energetic-materiale cunosc structurarea şi destructurarea, orientările antagoniste, interne sau externe. Pentru părintele Ghelasie, matricea gândirii structuraliste este logica antagonistă a energiilor – cum o numise Lupaşco – care reflectă însăşi starea de cădere în sens creştin. Sufletul, însă, transcende această logică antagonistă, el este şi asigură unitatea dincolo de opoziţii; de aceea, expresia sufletului, cuvântul, manifestă chipul şi relaţia între unităţi depline, între chipuri ce comunică între ele. În poezie, cuvintele încetează să mai fie părţi într-un sistem de opoziţii antagoniste. Identitatea poetică e întemeiată la nivel prereflexiv, preanalitic, în purul act al rostirii de sine a fiinţei. Starea aurorală a rostirii poetice indică spre starea dintâi a fiinţei în sens teologic.
(interviu realizat de Radu Găină, Bucureşti, Septembrie 2010)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu