Lupta lui Iacov

Te-ntorci din depărtările uitării...
Vadul tăcerii-l treci, bogate daruri
În inimă purtând, rodul chemării
Unui cuvânt făcut izvor de haruri.

Singur rămâi în tabăra-nserării.
Şi, deodată, Cineva apare.
Te-atrage în vârtejul încleştării,
Şi îţi cuprinde viaţa-n braţu-I tare.

Atingerea-I îţi dă divină vlagă
În trupul istovit, şi-n vie şoaptă
Îţi toarnă jar în zbaterea beteagă,
De te arunci uimit în luptă dreaptă.

Te-aprinzi de-nvăpăierea frumuseţii
Ce-ţi strânge viaţa-n sânu-i de lumină,
Şi arde-n rugu-i patimile vieţii,
Născând dorirea tainică, divină.

Înfiorat, nu vrei a te desprinde
De-mbrăţişarea sfântă: te-adânceşti
În lupta fără seamăn, spre a prinde
Raza iubirii-n palme pământeşti.

În revărsat de zori, uitând de tine,
Cu nerăpus dor, afli nou avânt
Spre binecuvântarea care vine
Din cingători de veşnic legământ.

Atingerea aripei de lumină
Încheietura coapsei ţi-o răneşte,
Dar nu slăbeşti strânsoarea ta senină
Ce mai vârtos în noru-i se-adânceşte.

Atunci Te roagă Cel ce te cuprinde
Să-L laşi să plece, să-ţi încerce vrerea,
De s-a hrănit din tainica merinde
Şi-a-ntrezărit în noapte învierea.

Dar tu-I răspunzi cu vie neclintire
Şi-I smulgi cuvântul care dă fiinţă,
Iar faţa Lui o vezi în adumbrire
Şi nume nou primeşti drept biruinţă.

Făgaşul inimii-şi revarsă cu suspin
Fiorul întrebării-n repezi unde:
„Spune-mi şi Tu numele Tău divin”
„De ce întrebi? E minunat!”, răspunde.

Când soarele răsare, încă şchioapeţi,
Purtând în şold însemnul, de sub haină
Izvorâtor al mirului ce-l capeţi
Dintr-a iubirii cruce-n chip de taină.

Florin Caragiu


(publicat în revista "Ramuri", nr. 12 (1134), 2010, p. 17.