Cel purificat prin îndreptările Domnului – în faptele exterioare ale trupului şi mişcările interioare ale inimii (Ps. 23, 3) – scapă de ruşinea prihanei şi e dezbrăcat de necinstea răutăţii, suind în „muntele” vederii lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, adaugă sfântul Grigorie, este vorba despre „cel ce nici cu gândul, nici cu cunoştinţa, nici cu faptele nu şi-a întinat până la sfârşit sufletul, stăruind în patimi, şi cel ce prin fapte şi prin înţelesuri bune şi prin duhul stăpânitor şi-a zidit din nou inima stricată de răutate” (p. 461).
Cei ce vieţuiesc în feciorie sunt îndemnaţi „să se ţină cât mai departe de tot păcatul, atât de cel arătat cât şi de cel ascuns”, spre a se apropia netulburaţi de ţinta însoţirii sufletului cu Hristos, iar cei căsătoriţi să lucreze după asemănarea chipului cununiei – al unirii între Hristos şi Biserică –, făcându-se, după putere, „asemenea frumuseţii lui Hristos prin virtute”. Nu putem răspândi lumină celor din jur fără a fi luminaţi de lumina dumnezeiască, iar alergarea către Hristos e cu putinţă numai prin alungarea păcatului, „atât cel care se săvârşeşte la arătare prin fapte” („furtul şi răpirea, preacurvia şi lăcomia, curvia şi boala limbii şi tot neamul văzut al păcatelor”), cât şi „cel care, zăcând în chip ascuns în suflete şi mişcându-se fără să fie văzut de cei dinafară, roade pe om în chip amarnic cu dinţii cei mai ascuţiţi” („pizma, necredinţa, relele năravuri, viclenia, pofta celor necuvenite, ura, trufia, slava deşartă şi toată ciurda ascunsă a răutăţii”) (Idem).
„Mişcarea păcatului în suflet” e numită, deja, de Dumnezeu „lucrare”: „În inimă lucraţi nelegiuiri pe pământ” (Ps. 57, 2). Nu sunt bineplăcuţi Lui „cei ce caută să placă oamenilor”, sau cei ce, cu făţărnicie şi viclenie, „grăiesc pace cu vecinii lor, dar în inimile lor cele rele” (Ps. 27, 3), cerându-ni-se „să nu căutăm nici faima de la oameni şi să nu ne ruşinăm nici de necinstirile care vin de la ei” (p. 462).
Sfântul Grigorie accentuează importanţa arătării vieţii în ascuns înaintea Celui ce poate să dăruiască „slava cea nemuritoare”. A nu vâna slava de la oameni, a fugi de laudele lor şi a nu arăta faptele proprii în faţa acestora este semnul smereniei, a cărei lumină, chiar şi atunci când luminează înaintea oamenilor, deţine acea transparenţă care îi face pe oameni să vadă în faptele ei desluşit darul lui Dumnezeu şi să laude pe Tatăl ceresc (Mt. 5, 16) (Idem).
Cei ce caută spre laudele oamenilor şi nu caută slava de la Unul Dumnezeu nu pot ţine aprinsă flacăra credinţei (I In. 5, 44). Ura faţă de fratele este asimilată uciderii în Epistola Întâia a Apostolului Ioan (I In 3, 15), care ne arată, astfel, legătura nemijlocită între „relele ascunse înăuntru şi cele arătate şi văzute, punându-le la un loc şi numărându-le împreună” (p. 463).
În fapt, mintea celor ce nu încearcă să-L aibă „pe Dumnezeu întru cunoştinţă” îşi pierde strălucirea, slăbeşte şi rămâne fără apărare, pradă uşoară ispitelor şi tuturor lucrurilor necuvenite, ajungând, surdă la glasul conştiinţei, să le susţină pe faţă: „Şi precum n-au încercat să aibă pe Dumnezeu în cunoştinţă, aşa şi Dumnezeu i-a lăsat la mintea lor fără judecată, să facă cele ce nu se cuvine. Plini fiind de toată nedreptatea, de desfrânare, de viclenie, de lăcomie, de răutate; plini de pizmă, de ucidere, de ceartă, de înşelăciune, de purtări rele; bârfitori, grăitori de rău, urâtori de Dumnezeu, ocărâtori, semeţi, trufaşi, lăudăroşi, născocitori de rele, nesupuşi părinţilor, neînţelepţi, călcători de cuvânt, fără dragoste, fără milă. Aceştia, deşi au cunoscut dreapta orânduire a lui Dumnezeu, că cei ce fac unele ca acestea sunt vrednici de moarte, nu numai că fac ei acestea, ci le şi încuviinţează celor care le fac” (Rom. 1, 28-32) (pp. 463-464).
Scriptura arată, însă, că în perspectiva dumnezeiască are loc o răsturnare a aparenţelor din această lume: „Căci oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa” (Lc. 14, 11). Patimile ascunse în suflet devin ca o „cămaşă de forţă” sau ca o a doua natură, cu neputinţă „să fie smulse şi desfiinţate numai prin sârguinţa şi virtutea omenească, de nu va primi cineva ca ajutor, prin rugăciune, puterea Duhului, ca să biruiască asupra răutăţii ce-l stăpâneşte înăuntru” (p. 464).
Fiind suflet şi trup, omul are nevoie să-şi supravegheze trupul „ca pe o biserică a lui Dumnezeu” (I Cor. 3, 17), şi să-l păzească ca pe un organ al dragostei şi slujirii sufleteşti de stricăciunea venită prin patimi; de asemeni, să-şi păzească, „cu toată străjuirea”, sufletul, de pornirile abisale ale răului ce strică „gândul vieţuirii binecredincioase”. Aceste odrăsliri ale răului pot ajunge „să robească sufletul, umplându-l de patimile ce-l atrag pe ascuns” (pp. 464-465).
Paza inimii este vitală, pentru că din ea sunt „ieşirile vieţii”. Simplitatea şi statornicia sunt, la rândul lor, esenţiale, pentru cultivarea virtuţii. Când Scriptura spune să nu înjugi şi să nu împreunezi animale de neam străin la un loc (Deut. 22, 10, Deut. 11, 9), sau să nu semeni două feluri de seminţe în aceeaşi arie (Lev. 19, 19), ea arată, ca în ghicitură, că „nu trebuie să sădeşti în acelaşi suflet împreună patima şi virtutea, nici să-ţi împarţi viaţa între cele potrivnice, ca să cultivi în acelaşi suflet mărăcini şi grâu, nici mireasa lui Hristos să nu preacurvească cu vrăjmaşii lui Hristos, şi pe de o parte să zămislească lumina, pe de alta, să nască întunericul”; o asemenea viaţă scindată nu poate, în fapt, să dea rodurile cuvenite lui Dumnezeu (p. 465).
Celui ce nu amestecă cu noroi „apele cele bune ale vieţii”, care cunoaşte „numai rodurile lui Dumnezeu” şi cu ele se osteneşte, „cu străduinţă, toată viaţa”, chiar dacă între aceste roduri ale virtuţii se iveşte vreun gând străin, harul Duhului îi vine repede în ajutor şi „smulge cu puterea Lui acea rădăcină vicleană şi făţarnică” a gândurilor înainte de a odrăsli, căci „nu poate cădea din nădejde, nici nu poate fi trecut cu vederea şi lăsat neizbăvit cel ce stăruie pururea lângă Dumnezeu” (p. 466).
Sfântul Grigorie aminteşte pilda văduvei din Evanghelie ce a biruit prin stăruinţa ei nepăsarea judecătorului, fapt prin care ni se arată că rugăciunea cheamă cu atât mai mult izbăvirea din partea lui Dumnezeu Cel multmilostiv şi de oameni iubitor (Lc. 18, 6-8). Apostolul Pavel îndeamnă la înaintarea spre desăvârşirea în Hristos (Col. 1, 28-29), prin dăruirea Duhului Sfânt, a celor ce au primit „pecetea Duhului prin botez”. Credinţa şi dragostea către sfinţi a efesenilor îl mişcă pe Sfântul Pavel în rugăciune neîncetată şi cerere către Dumnezeu Tatăl de a le da „duhul înţelepciunii şi al descoperirii întru cunoştinţa Lui”, luminându-le ochii inimii întru „nădejdea chemării Lui”, având înainte „bogăţia slavei moştenirii Lui întru sfinţi” şi „mărimea puterii Lui între noi, cei care credem” (Ef. 1, 15, 19) (p. 466).
Împărtăşirea Duhului se săvârşeşte după chipul lucrării învierii lui Hristos din morţi (Ef. 1, 19-20). Prin Duhul Sfânt suntem întăriţi întru putere, arată sfântul Apostol Pavel, „întru omul cel dinlăuntru, ca să locuiască Hristos prin credinţă” în inimile noastre, ca prin înrădăcinarea şi întemeierea întru dragoste pe care El ne-o dăruieşte, să putem cunoaşte „împreună cu toţi sfinţii, care este lăţimea şi lungimea şi adâncimea şi înălţimea” şi să cunoaştem iubirea Lui, „care covârşeşte toată cunoştinţa”, ca să ne umplem „de toată plinătatea lui Dumnezeu” (Ef. 3, 14-19) (pp. 466-467).
Dragostea este, după apostolul Pavel, calea mai înaltă, fără de care darurile (harismele) duhovniceşti, precum vorbirea în limbi, proorocia, cunoaşterea tainelor şi toată cunoştinţa, credinţa, lepădarea agonisirilor şi chiar jertfirea propriului trup nu folosesc la nimic (I Cor., 12, 31 – 13, 3). Fără dragostea care-l „sprijineşte şi întăreşte în starea virtuţii”, omul „se află încă în frica de cădere”; fără dragostea Duhului, numai prin harisme, „nu s-ar izbăvi prin curăţie de patimile ce-l tulbură înăuntru”: „Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată” (p. 467).
Astfel, îndeamnă sfântul Grigorie, chiar dacă ne vine bogăţie de daruri, să ne facem săraci cu cugetul, altfel spus, să nu ne punem încrederea în noi înşine ca şi cum am fi atins desăvârşirea, ci să aşteptăm dragostea în suflet, ca pe o „temelie a vistieriei harului”. Lupta cu patimile urmăreşte, mai presus de orice harisme, prefacerea duhovnicească a omului în făptură nouă, înnoirea sa în harul dragostei şi al păcii (isihiei) lui Hristos. Iar prin numirea de „făptură nouă”, explică sfântul Grigorie, se înţelege „locuirea Sfântului Duh în sufletul curat şi neprihănit şi eliberat de toată răutatea, viclenia şi ruşinea” (p. 468).
Semnul schimbării în suflet este ura faţă de păcătuire, schimbarea aluatului vechi, al întinării şi minciunii, cu „azimile curăţiei şi adevărului” (I Cor. 5, 7-8). Puterea omenească singură nu poate birui răutatea ispititorului şi săgeţile lui aprinse, care sunt patimile, decât cu armele cereşti: dreptatea, pacea, adevărul, credinţa (Ef. 6, 14-17). Prin rugăciune neîncetată şi priveghere stăruitoare ca „întreg duhul şi sufletul şi trupul” nostru să se păzească „fără prihană în ziua Domnului nostru Iisus Hristos” (I Tes. 5, 23), primim, potrivit binecuvântării apostolice, harul Domnului Iisus Hristos, dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh (II Cor. 13, 13) (Idem).
„Ţinta vieţuirii binecredincioase” este „să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, şi din tot sufletul şi din tot cugetul tău şi pe aproapele tău, ca pe tine însuţi” (Deut. 6, 5). Lepădând „îngâmfarea şi cugetarea semeaţă” despre izbânzile proprii, privim spre „cununa iubirii lui Hristos”, în călătoria spre aceasta ajungând, „ca merinde”, „crucea lui Hristos”. Lege şi cale devine iconomia Mântuitorului, ce ne atrage, prin harul Duhului, spre desăvârşire (p. 469).
Sfântul Grigorie subliniază importanţa faptului de a nu slăbi trezvia în nevoinţă, de a înainta fără a ne opri sau a ne uita „înapoi la vreo faptă însemnată pe care am fi săvârşit-o”, ci a ne întinde, cu dor nesăturat, spre infinitul dragostei lui Hristos care ne stă înainte (pp. 469-470).
Florin Caragiu
(va apărea în revista "Sinapsa")
Vezi şi:
Sfântul Grigorie de Nyssa: „Despre rânduiala cea după Dumnezeu (a vieţii) şi despre nevoinţa cea adevărată” (1)
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Rugăciunea Domnească" (I)
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Rugăciunea Domnească" (II)
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Rugăciunea Domnească" (III)
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Rugăciunea Domnească" (IV)
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Rugăciunea Domnească" (V)
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Rugăciunea Domnească" (VI)
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Viaţa lui Moise" (I).
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Viaţa lui Moise" (II)
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Viaţa lui Moise" (III)
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Viaţa lui Moise" (IV)
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Viaţa lui Moise" (V)
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Viaţa lui Moise" (VI)
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Suflet şi Înviere" (I).
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Suflet şi Înviere" (II).
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Marele Cuvânt Catehetic" (I)
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Marele Cuvânt Catehetic" (II).
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Împotriva lui Eunomie";
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Fericiri";
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Feciorie".
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu