Sfântul Grigorie de Nyssa: „Despre Rugăciunea Domnească” (2)

Cuvântul II

„Tatăl nostru care eşti în ceruri”

Comentând adresarea către Tatăl de la începutul Rugăciunii Domneşti, Sfântul Grigorie de Nyssa face o paralelă între lucrarea proorocului Moise, care a adus poporul la „cunoaşterea tainică de pe munte” şi cea a Domnului nostru Iisus Hristos, care „ne-a adus pe noi la harul dumnezeiesc” (p. 414). Pentru a putea primi arătarea puterii dumnezeieşti, Moise a trebuit „să se curăţească prin ferirea de împreunare trupească şi prin stropire”, făcându-se de asemeni „mijlocitor al voii dumnezeieşti” pentru poporul care „nu era în stare să se apropie de Dumnezeu”; Mântuitorul Hristos „în loc de munte îi urcă pe oameni la cerul însuşi, deschizându-le păşirea în el prin virtute; apoi îi face nu numai văzători ai puterii dumnezeieşti, ci şi părtaşi ai ei, ducându-i în oarecare chip pe cei ce se apropie la înrudirea cu firea dumnezeiască” (ibid.). Slava dumnezeiască nu o mai ascunde sub negură, ci, luminând-o cu „lucirea de departe văzută a învăţăturii”, o face să se vadă în „seninul strălucitor al celor curaţi cu inima” (p. 415). Stropirea are acum ca sursă izvoare lăuntrice, precum lacrimile de pocăinţă şi conştiinţa curată a inimii, cerându-se curăţirea „de orice pată a împreunării legiuite de pe urma nunţii”, ba chiar de orice simţire care şi-a pierdut orientarea spre Dumnezeu şi transparenţa faţă de Har, şi a căzut sub instincte şi patimi (ibid.). Prin Hristos se dă la o parte vălul literei şi apare „înţelesul urcuşului la Dumnezeu, înfăptuit printr-o înaltă vieţuire” (ibid.).
Sfântul Grigorie remarcă faptul că atunci când Domnul spune „Când vă rugaţi...”, socoteşte împlinită o făgăduinţă ce premerge „harului rodirii”, subînţelegându-se că apropierea prin rugăciune de Dumnezeu e precedată sau pregătită de o „făgăduinţă plină de mulţumire a unei dăruiri” (pp. 415-416). Minunea cuprinsă în cuvintele „Tatăl nostru care eşti în ceruri” îl face pe autor să exclame împreună cu psalmistul: „Cine îmi va da mie aripi de porumbel?” (Ps. 54, 7). Căci înălţimea măreţiei acestor cuvinte cere aripi de înţelegere care să poată zbura mai presus de toate cele pământeşti şi cereşti, în afară de toate cele schimbătoare, spre a ajunge la firea neschimbată, care, „întemeiată în sine, le conduce şi le poartă pe toate câte sunt în fiinţă, pe toate câte atârnă de voia negrăită a înţelepciunii dumnezeieşti”; şi, ajungând la o stare „neschimbată şi neclintită a sufletului”, să-şi facă „familiar, prin alegerea voinţei” pe Dumnezeu, chemându-l prin cea mai intimă numire: „Tată” (pp. 416-417).
Călăuzit fiind spre cunoaşterea, din Sfânta Scriptură şi din propria cugetare, a bunătăţii, sfinţeniei, bucuriei, puterii, slavei, curăţiei, veşniciei dumnezeieşti, care se judecă în jurul firii dumnezeieşti celei mai presus de înţelegere, de ce îndrăzneală şi conştiinţă are nevoie o făptură creată ca să-L numească pe Dumnezeu „Tată”! (p. 417). Doar părtăşia la cele dumnezeieşti, vederea acestor bunătăţi şi în sine poate da omului această îndrăzneală, căci Dumnezeu Cel bun prin fiinţă şi cugetat ca aflându-se în tot binele nu este Tată al faptei rele, al vieţii întinate, al celor care „se află stăpâniţi de vreun rău” (pp. 417-418).
Cei ce au nevoie de curăţie, după îndemnul conştiinţei, ar necinsti cuvântul de „Tată” dacă i l-ar adresa lui Dumnezeu, căci pe Cel ce este „cauza existenţei sale” l-ar face cauză a ticăloşiei sale, începător şi pricinuitor al răutăţilor din sine, o dată ce „lumina nu are nici o părtăşie cu întunericul” (II Cor. 6, 14) şi „nu poate pomul bun să facă roade rele” (Mt. 7, 18). Cei ce se îndulcesc cu păcatul sunt în realitate fii ai „tatălui minciunii”, „fii ai „pierzării” sau „fii ai mâniei”, ca unii despărţiţi de Adevăr, şi dacă rostesc întru necurăţia şi falsitatea inimii cuvintele rugăciunii, atenţionează sfântul Grigorie, „să ştie că nu cheamă Tată pe Cel din cer, ci pe cel din iad” (p. 418).
Învăţându-ne să numim pe Dumnezeu Tată, Hristos ne cere „să adeverim prin viaţă înrudirea noastră cu el”. Suntem chemaţi, aşadar, să devenim prin „conştiinţa luminată (...) fii ai luminii”, prin întărirea „din tăria dumnezeiască, fii ai puterii”, ca să ni se înalţe conştiinţa, în urma pregătirii şi nevoinţei duhovniceşti, până la măsura de a cuteza să I ne adresăm lui Dumnezeu cu numirea de Tată (pp. 418-419).
Chipul firii dumnezeieşti, lipsit de orice pată sau stricăciune, se cuvine să-şi recunoască trăsăturile în cel ce-I spune lui Dumnezeu „Tată”, căci, în caz contrar, cel ce se roagă săvârşeşte o necuviinţă faţă de numele Său neprihănit. Cu alte cuvinte, lipsa părtăşiei şi înrudirii cu Dumnezeu a celui ce persistă în robia păcatului îl dezbracă pe acela de cinstea filială şi-l pune în faţa cuvântului Mântuitorului: „Iar pe voi nu vă ştiu de unde sunteţi” (p. 419).
Rugăciunea „Tatăl nostru” se cuvine a fi săvârşită „cu faţa spre Dumnezeu”, adică de pe calea curăţirii de patimi şi a apropierii de El „printr-o viaţă unită cu virtutea”. În plus, cuvintele Tatăl nostru care eşti în ceruri – remarcă sfântul Grigorie – „ne aduc aminte de patria din care am fost scoşi şi de înălţimea din care am căzut” (p. 420). Întoarcerea şi apropierea fiului risipitor de casa Tatălui său nu ar fi fost posibile fără o simţire intensă a stării în care ajunsese şi fără venirea sa în fire însufleţită de căinţă. Cuvintele fiului risipitor: „Tată, greşit-am la cer şi înaintea ta” cuprind mărturisirea că patria sa este cerul, pe care l-a părăsit prin păcat. Numai astfel poate alerga spre Tatăl şi „îi poate cuprinde grumazul şi îl poate săruta”. Prin grumaz putem înţelege „jugul cuvântului pus prin gură, adică prin predania evenghelică, asupra omului”. Fiul întors la Tatăl este înveşmântat din nou în haina „de care fusese dezbrăcat prin neascultare”, primeşte inelul, cu alte cuvinte „chipul sculptat sub formă de cunună” şi de asemeni încălţări spre a fi ferit de muşcătura şarpelui.
Învăţând pe om să cheme pe Tatăl din ceruri, Mântuitorul trezeşte în sufletul lui memoria originilor, îi aminteşte de patria cerească, stimulând o „dorinţă mai puternică a celor bune” şi punându-l pe calea despătimirii, a „urcării firii omeneşti spre cer” (ibid.). Aceasta înseamnă câştigarea asemănării cu Dumnezeu, manifestată prin dreptate, evlavie, bunătate şi cele asemenea (p. 421).
Sfântul Grigorie observă că „distanţa între Dumnezeu şi firea omenească nu e de spaţiu, ca să avem nevoie de vreo maşină sau de vreo dibăcie” pentru a muta trupul din condiţia sa greoaie, căzută, la cele duhovniceşti (ibid.). Cum Dumnezeu este Cel ce voieşte întotdeauna mântuirea sufletului, vedem cum „virtutea, despărţindu-se în chip duhovnicesc de rău, nu depinde decât de libera hotărâre a omului să ajungă în starea spre care înclină prin dorinţă”; astfel, „poţi să fii îndată în cer, dacă ai primit pe Dumnezeu prin cugetare”, prin alipirea de El (ibid.).
După ce a prevenit asupra primejdiei unei îndrăzneli necuvioase, Sfântul Grigorie ne fereşte şi de deznădejde, arătând posibilitatea deschiderii neîntârziate a accesului la condiţia filială, în urma schimbării minţii (metanoia) spre primirea (voii) lui Dumnezeu. În fapt, „rugăciunea celui viclean, până ce se află vicleşugul în el, este o chemare a diavolului”, iar „glasul celui ce s-a despărţit de viclenie şi vieţuieşte în bunătate va chema pe Tatăl cel bun” (p. 422).
Este cuprinsă în cuvintele rugăciunii şi porunca de a înainta pe drumul desăvârşirii prin „asemănarea cu Dumnezeu”, căci în altă parte Hristos spune: „Fiţi desăvârşiţi, precum şi Tatăl vostru cel din ceruri desăvârşit este” (Mt. 5, 48). Primirea lui Hristos dă oamenilor „putere să se facă fii ai lui Dumnezeu” (In 1, 12), desăvârşirea în bine fiind, dimpotrivă, împiedicată de „pecetea celui rău”, ale cărei însuşiri sunt: „pizma, ura, defăimarea, mândria, lăcomia, pofta pătimaşă, bolile slavei deşarte” şi altele ca acestea (pp. 421-422).
Rugăciunii adresate Tatălui trebuie să-i premeargă o cercetare de sine duhovnicească, o „mutare a inimii” spre cele dumnezeieşti, căci – aminteşte sfântul Grigorie – „unde este comoara ta, acolo este şi inima ta” (p. 422). Pentru a se bucura de intimitatea cu Tatăl pe care o presupun cuvintele rugăciunii, se cuvine ca inima omului să nu mai primească nimic din ceea ce întinează frumuseţea chipului dumnezeiesc (ibid.).


Florin Caragiu

(va apărea în "revista Sinapsa")

Vezi şi:

Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Rugăciunea Domnească" (I)
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Viaţa lui Moise" (I).
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Viaţa lui Moise" (II)
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Viaţa lui Moise" (III)
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Viaţa lui Moise" (IV)
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Viaţa lui Moise" (V)
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Viaţa lui Moise" (VI)
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Suflet şi Înviere" (I).
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Suflet şi Înviere" (II).
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Marele Cuvânt Catehetic" (I)
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Marele Cuvânt Catehetic" (II).
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Împotriva lui Eunomie";
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Fericiri";
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Feciorie"