Cuprins:
1. Dimensiunea originară a Jertfei. Jertfa ca dar
2. Exigenţa dialogului din perspectiva unei viziuni integratoare
3. Antropologia iconică şi critica concepţiilor panteiste
4. Maximalismul valoric în perspectivă creştină
5. Părintele Galeriu – vector al dialogului cordial între teologie şi cultură
1. Dimensiunea originară a Jertfei. Jertfa ca dar
Pentru părintele Galeriu, „jertfa se descoperă a fi actul originar de deschidere şi comunicare, de împlinire prin dăruire” [1]. Presupunând o angajare a întregii fiinţe, ea este o taină, „în sensul apropierii de ea cu un dublu sentiment: şi de veneraţie, fiind o cale harică, şi de continuă explorare şi adâncire” [2]. Este o punte peste distanţa datorată contingenţei şi mai ales păcatului, o renunţare la „a avea” pentru împlinirea în „a fi” [3].
Părintele Galeriu vizează dincolo de caracterul expiator, substitutiv al acestui act, caracterul său dinamic şi existenţial, cu alte cuvinte „participarea ontică” a omului [4]. Jertfa transpare, printr-o memorie primordială a condiţiei de rai imprimată genetic în fiinţa umană, ca dialog al reciprocei şi liberei dăruiri între Dumnezeu şi om [5]. O dăruire care are ca temei dragostea, cu originea ultimă în viaţa lăuntrică a Sfintei Treimi [6].
Sensul autentic al răscumpărării ca jertfă, în concepţia părintelui Galeriu, este astfel „dăruirea totală, necondiţionată”, în Duhul Sfânt, „din dragoste, pentru reintegrarea lumii în dragoste” [7]. Modelul desăvârşit avut în vedere este dat de Fiul lui Dumnezeu întrupat, prin care iubirea Sfintei Treimi sălăşluieşte în om, astfel încât acesta poate să-şi iubească aproapele precum îl iubeşte pe el Dumnezeu (In. 13, 34-35) [8].
Când Mântuitorul spune: „Nu caut voia mea, ci voia Tatălui Meu”, sau „Eu ceea ce am auzit de la Tatăl, aceea vă spun”, „nu anulează persoana”. „Eu şi Tatăl una suntem”. „Lepădarea de sine”, spune părintele Galeriu, „nu înseamnă anularea persoanei, ci lepădarea de ceea ce demonul a adăugat persoanei”, adică „starea orgolioasă”, de „instituire egocentrică”. „Eul meu atunci se instituie real în existenţă, când se află în dialog cu cineva. Când mă aflu în dialog cu mine însumi, eu mă îngrop în mine”. Conştiinţa de sine presupune „instituirea” de sine în relaţie cu alteritatea, afirmarea Celuilalt. [9]. „A iubi înseamnă a trăi viaţa Celuilalt”, şi în lumina acestei afirmaţii se cuvine înţeleasă taina Întrupării lui Dumnezeu şi cea a îndumnezeirii omului [10].
2. Exigenţa dialogului din perspectiva unei viziuni integratoare
Exigenţa dialogului este afirmată implicit de către părintele Galeriu şi atunci când leagă salvarea lumii de necesitatea de „a trăi cu adevărat în întregimea Adevărului, deschişi către întregimea Adevărului”. „Fără a trăi holistic”, fără o „viziune holistică”, spune el, „omenirea nu se poate salva”. Primul care a dat cuvântului grecesc holon, care înseamnă întreg, „o încărcătură teologică şi filosofică e Sfântul Vasile cel Mare. El a spus: ‘Duhul Adevărului, Duhul Sfânt e întreg’. În Biserica Universală, în Biserica locală şi în fiecare suflet”. Ştiinţa evidenţiază astăzi fenomene precum cel de entanglement, în care se poate vedea că după întâlnirea lor, particule elementare continuă să „comunice” între ele, să „empatizeze” (în cuvintele părintelui Galeriu „ce pătimeşte una se simte şi în cealaltă”) până la distanţe uriaşe şi că „realul e integral prezent în cea mai mică fărâmă a existenţei” [11].
În fapt, această menire dialogală generalizată este descrisă de „simbolul atotcuprinzător al existenţei”, Crucea. Spune părintele Galeriu: „Comunicarea nu se poate realiza, integral, decât pe cele două sensuri, dimensiuni – în chipul Crucii. (…) Crucea, prin verticalitatea ei, ne situează în legătură cu Infinitul” şi „dă acces spre transcenderea neîncetată a existenţei”, iar „prin braţul orizontal ne dă această conştiinţă a îmbrăţişării lumii; prin ştiinţă, prin artă, prin Dumnezeu şi iubirea de aproapele” [12].
Sistemele filosofice şi concepţiile antropocentriste, care au teoretizat o imagine a omului despărţit de Dumnezeu, au intrat în fundătura încetării sau răcelii iubirii dintre oameni, în fond a sărăcirii de conţinut a dialogului interuman, până la a ajunge unul convenţional sau formal [13].
Prin ignorarea Alterităţii divine sau identificarea sa cu Dumnezeu, sub semnul ispitirii lui Lucifer: „Veţi fi ca nişte dumnezei”, omul „nu cade în braţele lui Dumnezeu, dar se închide în el însuşi ca într-un mormânt”, după cum spunea Thomas Merton [14]. Însă chiar în condiţiile de întunecare a conştiinţei cu privire la taina dumnezeiască, omul nu rămâne lipsit de pecetea Chipului divin.
3. Antropologia iconică şi critica concepţiilor panteiste
Părintele Galeriu tâlcuieşte, în repetate rânduri, porunca lui Dumnezeu către Adam de a nu mânca din „pomul cunoştinţei binelui şi răului” în sensul indestructibilităţii acestei peceţi divine. El observă că Dumnezeu nu a numit acel pom pur şi simplu „pomul răului”, pentru că „Binele rămâne fundamental şi esenţial”, „de nedistrus”. Binele este temelia pe care se poate clădi, în cuvintele laureatului Nobel François Jacob, „o viziune unificatoare şi coerentă despre existenţă” – cerinţă fundamentală a spiritului uman, a cărei neglijare conduce la „angoasă şi schizofrenie”. Dialogul şi comuniunea cu Dumnezeu fac posibilă o adâncire nesfârşită în infinitul tainei divine, o îmbogăţire şi o creştere infinită a omului [15]. Conştientizarea şi depăşirea de sine (saltul mai presus de sine) sunt cu putinţă „numai în dialog (în relaţie) cu Dumnezeirea” [16]. Şi tocmai cadrul acestui dialog „iconic” face posibilă deschiderea inimii în convorbirea cu aproapele.
„Eu în orice om văd o urmă a chipului divin”, mărturisea părintele Galeriu, într-o convorbire în care era întrebat cum a dialogat cu persoane din afara creştinismului [17]. Şi în relaţia sa cu natura, creaţia fiind o „operă a comuniunii”, omul este chemat spre a o „gusta euharistic”, iar nu „să se raporteze la ea ca ‚prădător şi pradă’ (Olivier Clement), devorând-o în mod păcătos, adică perpetuând păcatul originar” [18].
Transfigurând şi ridicând trupul, materia, de-a dreapta lui Dumnezeu, Mântuitorul ne-a deschis calea de la privirea „ca în oglindă, ca în ghicitură” spre „privirea directă”, ce fusese ucisă de păcat, ne-a deschis trecerea spre vederea de suflet, „faţă către faţă”, din condiţia veşniciei. Această stare, precizează părintele Galeriu, este liberă de contrarii (neantagonistă), fiind caracterizată de „comuniunea alterităţilor (nu a opuşilor)” [19].
Comentând spusele Mitropolitului Ioan Zizioulas, părintele Galeriu arată că gândirea umană, în vremea noastră, a suferit o „compartimentare într-o viziune panteistă şi o viziune creaţionistă”, care „îl situează pe om, condiţia umană, în poziţii radical diferite”. Identificarea adevărului cu cosmosul, din concepţia panteistă, oferă reprezentarea unui cosmos închis în sine, ce nu mai oferă vreo ieşire, altfel spus nu mai oferă posibilitatea transfigurării omului [20]. Evoluţionismul zis ştiinţific este, în fapt, o încercare a omului căzut de a pune o lege creaţiei, care nu mai e privită în legătura ei cu Dumnezeu. Constatată numai retrospectiv, evoluţiei „i se atribuie un fundament, o ‘fecunditate originară’ (Bernard Sesboüé)”, dar nu i se recunoaşte, din punct de vedere ştiinţific, nici o finalitate, afirmându-se că „nu urmăreşte nici un obiectiv şi este, ca proces, perfect oarbă” (Ian Tattersal); „perfectibilitatea instituită în noi înşine este o iluzie”, afirmă, însă, tot mai multe voci din rândurile savanţilor contemporani [21].
Concepţia naturalistă este, în fond, una monistă, marcată de un demers structuralist, cu un foarte anemic conţinut dialogic. În schimb, viziunea creştină este una esenţialmente a dialogului iubirii, însăşi nevoinţa (înfrânarea) creştină fiind privită ca un mod de convertire a „energiilor în valori” (valori „creative”, prin urmare donaţii spirituale în schimbul dialogic al existenţei). „Spiritul e fundamental”, apreciază părintele Galeriu, citându-l pe un alt laureat Nobel, Roger Sperry, care afirma că „dacă până acum câteva decenii, din cauza materialismului şi behaviorismului, se considera că gândirea este produsul creierului, azi să nu părăsim domeniul şi să mărturisim că fenomenul interior al conştiinţei nu este produsul, ci cauza creierului” [22].
„Proiectul divin pentru om” cuprinde dimensiunea sa iconică (fiinţă şi energii create pecetluite de Chipul divin) şi menirea de îndumnezeire, a căror eludare, întâmplată în diversele concepţii antropocentriste, conduce, după cum s-a putut vedea, la „eşecul total al istoriei”. Căci omul „nu se poate salva singur”, iar Fiul lui Dumnezeu întrupat este „Centrul şi Sensul Istoriei” [23].
În căutarea ieşirii din criză, remarcă părintele Galeriu, „ştiinţa, filosofia, arta se deschid mereu mai profund dialogului cu tradiţia religioasă, care, prin revelaţie, se dezvăluie drept experienţă totdeodată originară şi finală. Această experienţă integratoare a vocaţiei noastre tinde să refacă în adânc gândirea originară, tradiţională, în lumina căreia omul şi natura au fost una, avându-şi unitatea în Dumnezeu” [24].
4. Maximalismul valoric în perspectivă creştină
După părintele Galeriu, raţionalitatea este generală, este pretutindeni, astfel încât universul întreg se mişcă cu necesitate pe temeiul acesteia, în timp ce credinţa defineşte omul în raport cu posibilul şi cu absolutul iubirii, şi prin aceasta cu infinitul: „Raţiunea mă instituie într-un univers deja constituit de valori, iar credinţa mă lansează în relaţia cu infinitul valorilor. Cu Dumnezeu în primul rând. În orice domeniu trebuie să crezi mereu că este posibil, mai ales în cel al creativităţii” [25]. „Capacitatea suişului uman este aici, că mă mişcă neîncetat de la ceea ce văd la ceea ce încă nu văd, de la ceea ce ştiu la ceea ce încă nu ştiu, de la ceea ce am la ceea ce încă nu am, de la ceea ce sunt la ceea ce încă nu sunt” [26].
Esenţa învăţăturii pitagoreice despre cosmos era ideea de număr. Ştim că Pitagora a fost primul care a numit cuprinderea tuturor lucrurilor kosmos, dată fiind ordinea imanentă a acestei alcătuiri. Caracterul ordonat şi caracterul finit sunt proprietăţi fundamentale ale cosmosului pitagoreic. Dar aşa cum arată numeroşi comentatori, grecii se temeau de infinit (şi chiar şi de iubire), de aceea au ridicat repudierea infinitului la rang de problemă etică, asociind valoarea binelui cu finitul. Ideea părintelui Galeriu că raţiunea mă instituie într-un univers deja constituit de valori e importantă prin implicaţiile ei filosofice şi teologice.
Ce înseamnă valori deja constituite, indiferente în raport cu participarea umană? Sunt valorile statice, necrescătoare, de tipul valorilor-mijloc, sau instrumentale, ce există în raport cu o raţiune statică a necesităţii naturale. După cădere, moartea a devenit un pol al existenţei, iar viaţa biologică, în calitate de dat necondiţionat, aşa cum era în Paradis, a devenit viaţa ca diziderat. Aşa apare lupta pentru existenţă (ceea ce reprezintă, fără doar şi poate, un nonsens, dacă raportăm ideea la raţiunile Originii) şi în acest sens avem de-a face cu transformarea unei valori-mijloc (existenţa la nivel elementar, biologic) în valoare-scop.
Adevăratele valori-scop sunt, însă, cele spirituale, crescătoare spre infinit, cum le caracterizează părintele Galeriu, deschise în raport cu acesta. În mod originar, viaţa biologică e un dat dumnezeiesc, nu un scop al omului, menirea ei, aşa cum de altfel stă subliniat şi în Evanghelie, nu constă în grija de sine ci în subordonarea în cerinţele spiritului care le covârşesc pe cele ale trupului. Infinitul valorilor, sintagmă dragă părintelui Galeriu, marchează, de altfel, depăşirea necesităţii şi a nevoii către un univers al Fericirilor. Omul a uitat ce e fericirea, credea părintele Galeriu.
5. Părintele Galeriu – vector al dialogului cordial între teologie şi cultură
În termeni kantieni şi cu structura judecăţii kantiene, aceeaşi problematică poate fi pusă ca o teorie a diferenţei între raţiunea teoretică şi raţiunea practică. Raţiunea teoretică nu face decât să constate existenţa lumii conexiunilor necesare, o lume de valori-deja-constituite. Acţionând practic, însă, punând în mişcare voinţa sa absolută de bine şi de frumos, omul admite posibilitatea liberului arbitru, adică priveşte lumea dintr-o perspectivă care neagă caracterul universal şi etern al cauzalităţii constrângătoare, ţinând de determinismul constrângător al naturii, aşa cum există în starea ei actuală.
Fenomenele aşa cum apar, gata constituite, nu sunt ultimul cuvânt spus de univers, gândea Kant. Lucrul în sine, care e în spatele fenomenului şi care ascultă de legi tainice rămâne un mister insondabil şi astfel libertatea poate fi salvată, fiinţa umană fiind liberă să-şi imagineze posibilul şi infinitul în sens valoric.
Gândirea părintelui Galeriu a fost un continuu şi fertil dialog cu lumea culturii. Îl aprecia pe Petre Ţuţea pentru dialogicitatea sa fenomenală, şi pentru că – spunea – „era la curent cu toate achiziţiile şi perforările din domeniul acesta care este deodată fundamental şi epocal, ştiinţa” [27]. Prin asta, concluziona părintele Galeriu, Ţuţea a reuşit să dea noi direcţii conştiinţei umane.
Maximalismul valoric a fost criteriul diriguitor al judecăţilor formulate de părintele Galeriu, care au fost şi extrem de cuprinzătoare în ceea ce priveşte câmpul lor de referinţe culturale şi ştiinţifice. Pornind de aici, s-au operat disocieri de idei şi distincţii subtile în orizont teologic.
De pildă, preluând o direcţie a gândirii psihologului german William Stern, întemeietorul personalismului critic, părintele Galeriu a respins concepţia fizicalistă despre conştiinţă ca funcţie a creierului şi a admis că descrierea conştiinţei în aceşti termeni nu spune nimic despre persoană, despre această instanţă a dialogului, ci numai despre „fapt”.
Esenţialul conceptului de „persoană”, opus aceluia de „fapt”, îl constituie, credea Stern, nu atât posesia unei conştiinţe înţelese ca epifenomen, ci unitatea individuală şi personală reală, capacitatea acţionării cu scop şi autonomia valorică.
Pentru părintele Galeriu, valoarea supremă era Persoana. Lumea nu este numai o stare de fapt, ci are un sens şi, mai mult, un model divin care asigură comuniunea.
Florin Caragiu
Note:
[1] „Jertfă şi Răscumpărare”, ed. Harisma, Bucureşti, f. a., p. 9.
[2] Ibid., p. 10.
[3] Ibid., p. 11.
[4] Ibid., p. 13.
[5] Idem.
[6] Ibid., pp. 13-14.
[7] Ibid., p. 14.
[8] Ibid., pp. 14-15.
[9] „Între Geneză şi Apocalipsă”, ed. Harisma, Bucureşti, 2002, pp. 284-285.
[10] Ibid, p. 366.
[11] Ibid., p. 369-370.
[12] Ibid., pp. 357-359.
[13] Ibid., p. 354.
[14] Ibid., p. 281.
[15] Ibid., p. 292.
[16] Ibid., pp. 302-303.
[17] p. 247.
[18] „Taina fratelui. Păcatul împotriva Duhului Sfânt”, ed. ASA, Bucureşti, 2009, p. 14, 16.
[19] „Între Geneză şi Apocalipsă”, p. 296.
[20] Ibid., p. 267.
[21] „Taina fratelui. Păcatul împotriva Duhului Sfânt”, p. 13.
[22] „Între Geneză şi Apocalipsă”, p. 333.
[23] Ibid., pp. 256-257.
[24] „Taina fratelui. Păcatul împotriva Duhului Sfânt”, p. 11.
[25] „Încercare de portret – Petre Ţuţea”, publicaţie editată de Academia Universitară „Athenaeum”, interviu cu părintele Galeriu, p. 7.
[26] Ibid.
[27] Ibid., p. 8.
(text prezentat la Simpozionul Naţional "Părintele Galeriu – 7 ani de la plecarea la Domnul", desfăşurat în data de 18 noiembrie 2010 la Facultatea de Teologie Ortodoxă, „Patriarhul Justinian” Bucureşti, amfiteatrul "Părintele Dumitru Stăniloae").
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu