Cuvântul I
În scrierea „Despre Rugăciunea Domnească” (în: Sfântul Grigorie de Nyssa, Scrieri, Partea I-a, Colecţia P.S.B. 29, trad. Pr. Prof. Dumitru Stăniloae şi Pr. Ioan Buga, note Pr. Prof. D. Stăniloae, ed. I.B.M. al B.O.R., 1982) sfântul Grigorie de Nyssa extrage din cuvântul dumnezeiesc cunoştinţa despre rugăciune. Aceasta este arătată de Domnul „prin înseşi cuvintele rugăciunii”, astfel încât urgenţa de a ne ruga primează asupra învăţăturii cu privire la rugăciune şi la modul cuvenit de a o săvârşi, autorul observând că mulţi au părăsit „acest lucru sfânt şi dumnezeiesc” (p. 403).
Mai exact, stăruinţa în rugăciune, după cuvântul Apostolului (Rom. 12, 11), ne face receptiv auzul spre glasul dumnezeiesc, „care ne înfăţişează felul cum trebuie să aducem lui Dumnezeu cererea noastră” (p. 403). Foarte mulţi oameni „se lasă furaţi de ceasul rugăciunii prin lucrurile râvnite”, ocupaţi cu lucrul de zi cu zi uită de lucrarea rugăciunii, trecând cu vederea, ca pe un lucru „fără folos şi netrebuincios” ajutorul dumnezeiesc (pp. 403-404). Uită de Cel ce a dat mâinile spre a lucra şi cuvântul spre a grăi, alungând prin excesul preocupării de cele lumeşti îndeletnicirea sufletului cu „cele mai mari şi cereşti”.
Uitarea de Dumnezeu, urmată de depăşirea trebuinţelor, goana după acumulare şi, în mod consecvent, intrarea într-un raport antagonist cu aproapele şi cu natura, raport manifestat prin tendinţe agresive şi dominatoare, favorizează împletirea păcatului „în toate sârguinţele omeneşti”. Lăcomia slujitoare la idoli, râvnirea bunurilor aproapelui, certurile, „mâniile, pornirile spre rău şi năpustirile spre ucidere şi spre vărsare de sânge”, vicleşugul nedreptăţii şi multe altele au ca pricină – ni se spune – faptul că „oamenii nu cer ajutorul lui Dumnezeu în cele pentru care se sârguiesc” (pp. 404-405).
Aşadar, „dacă s-ar pune rugăciunea înaintea oricărei lucrări pe care o începem, n-ar afla păcatul intrare în suflet. Căci sădindu-se pomenirea lui Dumnezeu în inimă, sfaturile vrăjmaşului ar rămâne nelucrătoare”, pentru că dreptatea (sau judecata dreaptă, după pr. Stăniloae, n. 3) ar mijloci între oameni, oprind împotrivirile şi nelăsându-i să se abată, în drumul lor, spre păcat (p. 405).
Despărţirea de Dumnezeu, în schimb, care vine prin preocuparea de cele râvnite în mod egoist şi lipsirea de unirea cu El prin rugăciune, îl predă pe om lucrării potrivnice lui Dumnezeu. În rugăciune devine vie conştiinţa chipului Dumnezeiesc – a cărui pecete o purtăm în adâncul fiinţei –, conştiinţa menirii de a răspunde Cuvântului creator şi a liturghisi lucrarea Lui în viaţa noastră. Sfântul Grigorie dă, în cele ce urmează, o multitudine de numiri rugăciunii, după roadele ei: „Rugăciunea este paza neprihănirii, potolirea mâniei, înfrânarea mândriei, curăţirea de pomenirea răului, dezrădăcinarea pizmei, înlăturarea nedreptăţii, îndreptarea necredinţei. Rugăciunea este tăria trupurilor, belşugul casei, dreapta cârmuire a cetăţii, puterea împărăţiei, biruinţa în război, asigurarea păcii, împăcarea celor dezbinaţi, stăruinţa în împăcare. Rugăciunea este pecetea fecioriei, credinţa în căsătorie, arma călătorilor, păzitoarea celor ce dorm, îndrăzneala celor ce veghează, rodnicia plugarilor, izbăvirea celor ce călătoresc pe mare. Rugăciunea este apărătoarea celor duşi la judecată, uşurarea celor legaţi, odihna celor ce dorm, mângâierea celor întristaţi, veselia celor ce se bucură, mângâierea celor ce plâng, cununa celor ce se căsătoresc, sărbătorirea zilei de naştere, însoţitoarea celor ce mor. Rugăciunea este vorbirea cu Dumnezeu, vederea celor nevăzute, dobândirea celor dorite, împreună cinstirea cu îngerii, înaintarea în cele bune, risipirea relelor, îndreptarea păcătoşilor, bucuria de cele de faţă, arătarea celor viitoare”; rugăciunea e casă a fiinţei, înviere din morţi, răcorire a văpăii, sabie nevăzută, mulţumire pentru Darul dumnezeiesc (pp. 405-406). Binefacerea lui Dumnezeu, observă sfântul Grigorie, se primeşte în raport cu toate cele trei părţi ale timpului: „De priveşti clipa de faţă, în El trăieşti; de priveşti spre viitor, El îţi este nădejdea celor aşteptate; de priveşti trecutul, vezi că nu ai fost înainte de a fi primit viaţa de la El” (p. 406).
Pământul, apele, cerul, soarele şi animalele din jur, viaţa şi înţelegerea şi „trăsăturile chipului dumnezeiesc”, încă şi readucerea sa „la starea darului de la început” şi călăuzirea sa din prăpastia vieţii în patimi spre fericirea dintâi şi nenumărate altele, dacă am vedea toate aceste binefaceri, „am aduce mulţumire nesfârşită şi neîncetată în toată curgerea timpului” (p. 407); însă, după cum spune Scriptura: „Nu este cine să înţeleagă” (Rom. 3, 11). Centrarea atenţiei, amintirii şi prospecţiei pe cele materiale, gravitarea în jurul lor face ca pofta firii omeneşti, în tinderea ei „neadormită şi neodihnită spre mai mult” – în cinstire şi slavă, în bogăţie lumească, în patima mâniei etc. – să neglijeze şi să desconsidere cu totul comorile lui Dumnezeu (p. 408).
Amintind cuvintele Mântuitorului, care spune că: „Iar rugându-vă, nu bolborosiţi ca păgânii. Căci socotesc că în multa lor vorbărie vor fi auziţi” (Mt. 6, 7), sfântul Grigorie arată că numirea de „bolboroseală” dată acestui mod de rugăciune constituie o mustrare a „necuminţeniei celor ce se împrăştie prin pofte spre cele nefolositoare şi deşarte” şi „neconsistente”, care nu „caută spre cele de folos” duhovnicesc (p. 408). În această categorie intră planurile deşarte, întemeiate pe închipuiri de puteri, comori şi împărăţii, sau năluciri ale unor stări zugrăvite „cu deşertăciunea gândului”, fiind înălţate chiar rugăciuni către Dumnezeu de a fi ajutor şi slujitor în respectivele deşertăciuni (p. 409).
Lucrul acesta apare ca o batjocorire a măreţiei puterii dumnezeieşti, căci „cel ce se foloseşte de rugăciune ca un lipsit de minte nu se ridică spre înălţimea Celui ce Se dăruieşte pe Sine, ci doreşte ca Acela să se coboare” la treapta poftei sale; în acest scop, omul înfăţişează lui Dumnezeu, Celui ce vede în inimi, pornirile sale pătimaşe”, însă nu spre tămăduirea „mişcărilor necuvenite ale minţii”, ci spre a duce „la împlinire pornirea cea rea prin primirea ajutorului lui Dumnezeu”, ca şi cum I-ar cere să-şi însuşească patima sa (pp. 409-410).
Astfel, unii cer lui Dumnezeu să se facă părtaş mâniei şi răzbunării lor nemiloase împotriva duşmanilor, alţii sunt cuprinşi de febra slavei deşarte sau râvnesc să fie, din mândrie, mai mult decât sunt. Unii ca aceştia nu caută vindecarea bolii lor, ci desăvârşirea ei în faptă, fără de care se simt nenorociţi, bolborosind către Dumnezeu spre ajutor; ei doresc zadarnic să facă „părtaşă la sălbăticia lor iubirea de oameni şi lucrarea lui Dumnezeu”, ba încă adună şi cuvinte din Scriptură spre justificarea neîndurării lor (p. 410). Însă scopul cuvintelor Scripturii, potrivit iconomiei dumnezeieşti, „priveşte spre îndreptarea răului ce s-a sălăşluit în fire”, iar sfinţii insuflaţi de Duhul Sfânt nu sunt mişcaţi de vreo pornire spre rău, ci se roagă „să înceteze ceea ce e potrivnic şi duşman firii” (pp. 410-411).
Celor neştiutori, aceştia li se par a fi neîndurători şi urâtori de oameni – spre exemplu, când spun: „Piară păcătoşii şi cei fără de lege de pe pământ, ca să nu mai fie” (Ps. 9, 18) –, însă sfinţii se roagă nu împotriva omului, ci spre a pieri „păcatul şi fărădelegea” ce-l desfigurează, spre a se zădărnici lucrarea vrăjmaşului cea pierzătoare de suflete şi a fi eliberat astfel aproapele; căci „mişcarea liberă a voii spre rău a aşezat ceea ce e unit cu firea sub stăpânirea vrăjmaşului” (p. 411). Este vizată în aceste rugăciuni ale Psalmistului – lucru întărit de cuvântul sfântului apostol Pavel (Ef. 6, 1) – oastea „duhurilor răutăţii”, care războieşte viaţa omului cu uneltirile ei: „prilejuri viclene spre păcat, ciocniri mânioase, ispite poftitoare, pricini de pizmă, de mândrie şi alte asemenea păcate”; rugăciunea omului împotriva unor asemenea vrăjmaşi, care „caută sufletul” său (Ps. 6, 11) – cu alte cuvinte, vor să-l înstrăineze de Dumnezeu prin „pornirea pătimaşă” – „nu e altceva decât a se izbăvi de ei” (p. 411).
Scopul sfinţilor prooroci, care cereau de la Dumnezeu să reverse o pedeapsă, nu era vătămarea sufletelor, ci înlăturarea răului ce le stăpâneşte şi îndreptarea lor; în fapt, aminteşte sfântul Grigorie, „Dumnezeu n-a făcut moartea” (Înţ. Sir. 1, 13), e „străin de lucrarea aducătoare de moarte” şi „nu se bucură de pieirea celor vii” (p. 412).
Cei ce se roagă „ca păgânii”, lipsiţi fiind de cele nădăjduite prin înviere, de conştiinţa asupra Judecăţii, a Împărăţiei Cerurilor şi a iadului, se alipesc de amăgirile acestei vieţi (p. 413), socotind că prin stăruinţa lor „vor avea pe Dumnezeu ajutător în cele ce nu se cuvin şi nu sunt de trebuinţă” (p. 414).
Şi chiar dacă se întâmplă uneori ca Dumnezeu să împlinească cereri mai mici, precum rugăciunile unora de a dobândi stăpâniri, cinstiri şi bogăţie, nu le împarte ca pe ca nişte „bunătăţi”. Ci urmăreşte ca, prin ele întărindu-se credinţa „celor mai slabi”, aceştia să cunoască „treptat, prin cercare, că Dumnezeu aude cererile celor mai mici” şi „să urce la dorirea darurilor mai înalte şi vrednice de Dumnezeu” – aşa cum cineva, o dată cu vârsta „crescând cu înţelegerea”, părăseşte „dorinţele copilăreşti” (pp. 412-413).
Florin Caragiu
(va apărea în "revista Sinapsa")
Vezi şi:
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Viaţa lui Moise" (I).
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Viaţa lui Moise" (II)
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Viaţa lui Moise" (III)
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Viaţa lui Moise" (IV)
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Viaţa lui Moise" (V)
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Viaţa lui Moise" (VI)
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Suflet şi Înviere" (I).
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Suflet şi Înviere" (II).
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Marele Cuvânt Catehetic" (I)
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Marele Cuvânt Catehetic" (II).
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Împotriva lui Eunomie";
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Fericiri";
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Feciorie"
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu