Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre viaţa lui Moise" (VI)

Sfântul Grigorie se referă în continuare la la tablele de piatră tăiate în munte de Dumnezeu şi sfărâmate, după ce Moise a văzut poporul păcătuise prin facerea unui idol, o statuie în formă de viţel. Însă idolul a fost „sfărâmat în întregime şi topit în apă şi făcut băutură celor ce păcătuiseră”; prin aceasta, se arată risipirea înşelăciunii idoleşti, sorbită de cei ce „vor trece de la înşelăciune la dreapta credinţă”, care „prin mărturisirea cea bună au pricinuit în ei înşişi nimicirea materiei necredinţei” (pp. 143-144). Leviţii care trec sub ascuţişul sabiei pe cei ce-i întâlnesc arată, în înţelesul după literă, că certarea lui Dumnezeu, „lovind într-o parte”, cuminţeşte „întregul ca pe un trup”, ca „prin loviturile venite peste unii” să-i abată pe toţi de la rău (p. 145); într-un înţeles mai înalt, e vorba de uciderea gândurilor crescute în noi, „a căror moarte pricinuieşte viaţa noastră” (p. 146), sau de „nimicirea păcatului (…) sădit prin sfatul celui potrivnic” (şi, ca urmare, a celui ce „vieţuia în sine prin păcat”) (p. 147). Idolul era confecţionat din cercei de aur. Dacă podoaba cercelului închipuie legea, cu care Moise a împodobit auzul israeliţilor, neascultarea poruncii dumnezeieşti scoate „podoaba pusă în auz şi face din ea idol” (ibid.), adică îl îndepărtează pe om de Cuvântul Vieţii.
Tablele lucrate de Dumnezeu, în care era înscrisă legea dumnezeiască, au căzut din mâna lui Moise sfărâmându-se. Însă Moise „cheamă harul”, făcând „din materia de jos” alte table, şi Însuşi Dumnezeu îşi întipăreşte „cuvintele pe piatră” (p. 148). Aici, ni se spune, trebuie să înţelegem „grija proniei dumnezeieşti faţă de noi”, tablele fiind numite de apostolul Pavel „inimă”, adică „partea conducătoare a sufletului” (ibid.) Mai precis, „la început firea omenească era nesfărâmată şi nemuritoare”, creată de Dumnezeu şi „împodobită cu semnele nescrise ale legii; şi deci era sădită în chip firesc în noi voinţa, conformă legii, de a respinge păcatul şi de a cinsti pe Dumnezeu” (pp. 148-149).
Prin căderea omului, „tablele acestea s-au sfărâmat”, dar „adevăratul Legiuitor, al cărui chip este Moise, a creat din nou Sieşi din pământul nostru tablele firii noastre”, făcându-se „El Însuşi făuritor al trupului Său, pe care scrie degetul dumnezeiesc”; cu alte cuvinte, firea a primit din nou nesfărâmarea şi „vindecarea rănilor” prin Trupul Domnului, care a fost umbrit de Duhul Sfânt, Cel „numit adeseori de Scriptură deget” (p. 149).
Trecând la vederea lui Dumnezeu din munte, Sfântul Grigorie observă paradoxul cererii lui Moise ca „Dumnezeu să i se arate”, după ce – Scriptura scrie clar – „a văzut pe Dumnezeu „faţă către faţă”, ca şi când „cineva ar vorbi cu prietenul său” (pp. 149-150). Dumnezeu îi arată că ceea ce cere „nu poate încăpea în viaţa oamenilor”, însă îi arată „un loc lângă Sine (...) şi pe locul acela o stâncă şi în stâncă, o deschizătură în care îi porunceşte lui Moise să stea” (p. 151). Aici este înfăţişat, după sfântul Grigorie, însuşi modul cunoaşterii lui Dumnezeu, Cel netrupesc, necompus şi nemărginit, care atrage prin firea binelui „sufletul eliberat de împătimirea sa pământească” într-o înaintare infinită. Căci lucrarea prin virtute sporeşte paradoxal tăria prin osteneală, îşi reînnoieşte „prin cele dobândite tăria zborului” şi „pe scara care se sprijină de Dumnezeu, cum spune Iacov, păşeşte pururea pe treapta de deasupra şi nu încetează niciodată să se înalţe, prin aceea că mereu descoperă ceva deasupra treptei atinse în urcuşul spre înălţime” (p. 154).
Înălţarea către Dumnezeu creşte dorinţa lui Moise de şi mai multă împărtăşire, şi pătimind dragostea dumnezeiască, „ca şi când nu s-ar fi împărtăşit încă, se roagă să dobândească, cerându-i lui Dumnezeu să i se arate, nu cât poate să vadă, ci cât este Acela” (p. 155). „A vedea pe Dumnezeu cu adevărat”, subliniază sfântul Grigorie, „stă în aceea că cel ce priveşte spre El nu ajunge niciodată la sfârşitul dorinţei de a-L vedea” (p. 156), că nu există „vreo săturare a dorinţei de a-l afla” şi nici un hotar în care să se epuizeze înaintarea spre Dumnezeu (p. 159). Când Dumnezeu spune: „Nu vei putea vedea faţa Mea; că nu va vedea vreun om faţa Mea şi să fie viu” (Ieş. 28, 20), nu înseamnă că Dumnezeu e cauza morţii celor ce-L văd, adaugă sfântul Grigorie, ci că cel ce socoteşte pe Dumnezeu cognoscibil, „întrucât s-a abătut de la Cel ce este spre ceea ce i se pare închipuire cunoscătoare că este, nu mai are viaţă” (p. 157).
Locul „gândit lângă Dumnezeu” conduce spre „ceea ce este nesfârşit şi nehotărnicit” (p. 160), iar când se vorbeşte de aşezare pe stâncă, neclintirea şi dinamismul sunt concomitente, căci „cu cât cineva rămâne mai întărit şi mai neclintit în bine, cu atât străbate mai mult drumul virtuţii” (p. 161). Încăperea în stâncă este slava dumnezeiască (p. 162). Piatra şi Mâna lui Dumnezeu (ce acoperă gura scobiturii din stâncă), prin Care toate S-au făcut, îl închipuie pe Hristos Însuşi, deopotrivă loc şi cale pentru alergarea duhovnicească (p. 163). Vederea „spatelui lui Dumnezeu” arată că „a vedea pe Dumnezeu înseamnă a urma lui Dumnezeu oriunde te-ai duce” (p. 164), a nu fi într-o orientare contrară Lui (p. 165).
În fapt, după cuvintele lui Hristos, "Cine mă vede pe Mine vede pe Tatăl", vederea lui Dumnezeu se experiază prin "ocheanul" Întrupării.

„După acestea”, aminteşte sfântul Grigorie, se ridică împotriva lui [Moise] pizma fraţilor săi” (p. 166), însă „ea s-a sfărâmat ca un vas de lut ce se ciocneşte de o stâncă” (p. 167). Mai mult, Moise, fiind „îmbrăcat (...) în Domnul Iisus”, nu numai că nu s-a molipsit de boala acelora, ci „a putut să vindece şi patima celor se se îmbolnăviseră de ea”, nu numai că „nu e mişcat de răzbunare împotriva celor ce l-au supărat, ci Îl roagă şi pe Dumnezeu pentru ei” (p. 168). Apoi vrăjmaşul se întoarce spre popor, pe care-l loveşte cu „patima lăcomiei pântecelui (…), făcându-i să aleagă în locul hranei din cer mâncarea de carne a egiptenilor”; dar Moise s-a înălţat „deasupra unei astfel de patimi (…), plin de nădejdea moştenirii viitoare, făgăduită de Dumnezeu celor ce se mutau din Egiptul gândit (inteligibil) şi călătoreau spre pământul acela în care ţâşneşte laptele amestecat cu miere” (p. 169). Iscoadele alese de Moise spre a cerceta bunătăţile acelui pământ sunt „gândurile ce ne înfăţişează nădejdile cele bune” şi „gândurile ce se nasc din credinţa care întăreşte nădejdea în bunătăţile aşteptate”; cei ce stârnesc împuţinarea nădejdii închipuie „gândurile venite de la cel potrivnic” (p. 170).
Iisus al lui Navi este cel ce conduce „iscodirea cea bună”, aducând ca „dovadă a desfătării de acolo ciorchinele atârnat pe drugi”; acest ciorchine spânzurat pe lemn ne trimite cu gândul la „ciorchinele spânzurat pe cruce, în zilele cele mai de pe urmă, al cărui sânge se face băutură mântuitoare celor ce cred” (pp. 170-171). Moise vesteşte mai dinainte „patimile mântuitoare”, când spune: „Am băut vinul, sângele strugurelui” (p. 171).
Continuând drumul prin pustiu, poporul însetează, fiind cuprins iarăşi de deznădejde însă Moise face din nou să izvorască apă din piatră. Înţelesul duhovnicesc semnalat de sfântul Grigorie are îm vedere „taina pocăinţei”, căci „cei ce s-au abătut, după ce au gustat o dată din piatră, spre pântece şi trup şi spre plăcerile egiptene, sunt osândiţi să flămânzească de împărtăşirea de bunătăţi. Dar prin căinţă, pot afla iarăşi piatra pe care au părăsit-o şi pot deschide din nou vâna de apă şi se pot sătura din nou de ea” (ibid.). „Pofta celor nebuneşti” aduce peste popor şi şerpii cu venin ucigător, însă „chipul de şarpe” ce a făcut neputincioasă muşcătura lor arată leacul şi „curăţirea adusă sufletelor prin taina dreptei credinţe” (p. 172). Căci „privirea la patima Celui ce a primit să pătimească pentru noi” – „punctul de căpetenie în taina celor crezute” – vindecă de veninul poftei. În fapt, această privire spre cruce „înseamnă a-ţi face toată viaţa moartă şi răstignită pentru lume, nemişcată spre nici un păcat (…) pironindu-ţi trupul prin frica de Dumnezeu. Iar pironul care potoleşte trupul este înfrânarea” (pp. 172-173). Această tâlcuire este întărită de Mântuitorul Însuşi, care spune: „Precum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să fie înălţat Fiul Omului" (In. 3, 14).
Luând asupra Sa chipul păcatului, Hristos S-a făcut ca noi, care „ne-am abătut spre chipul şarpelui”, şi a oprit „moartea din muşcături”, însă fiarele, desemnând poftele, „nu sunt ucise”; moartea îşi pierde puterea asupra celor ce „privesc la cruce”, dar „pofta sălăşluită în trup împotriva Duhului” nu se pierde cu totul, aşa cum putem vedea că „şi în cei credincioşi lucrează de multe ori muşcăturile poftei” (p. 173). Este posibil ca în locul „poftei înfrânate” să intre „boala mândriei” (p. 174), astfel încât „dacă ai biruit plăcerile, nu înseamnă că nu eşti chinuit de un alt chip al patimii” (p. 176).
Sfântul Grigorie critică nesăbuinţa celor ce aleargă spre preoţie fără „chemare de sus”, arătând că „preoţia este lucru dumnezeiesc şi nu omenesc” şi, dând ca exemplu minunea dumnezeiască a înfloririi toiagului lui Aaron – în timp ce toiegele celor din celelalte seminţii au rămas cum erau –, aminteşte că acesta nu numai că s-a înrădăcinat, dar „prin puterea pusă în el de Dumnezeu, a dat ramuri şi rod şi rodul s-a copt” (pp. 176-177). Rodul dat de toiagul preotului închipuie „o viaţă înfrânată, aspră şi virtuoasă în purtarea ei văzută, dar înăuntru, în ascuns, având miezul bun de mâncat, nearătat şi acoperit, care va fi descoperit atunci când se va coace cu vremea şi când coaja ce-l înconjoară va fi înlăturată” (p. 177).
Sfântul Grigorie remarcă, în continuare, faptul că trecerea prin mijlocul celor de alt neam, după curăţirea de patima plăcerilor lumeşti, trimite spre acea călăuzire a poruncilor dumnezeieşti pe „calea de mijloc (cea împărătească)”, fără de abatere „într-o parte sau în alta”. Astfel – spune el – „tot păcatul se lucrează fie prin ceea ce este sub virtute, fie prin ceea ce cade deasupra ei” (p. 178). De pildă, bărbăţia este între laşitate şi îndrăzneala nesăbuită, înfrânarea este între desfrânare şi un exces rigorist, „ce chinuieşte conştiinţa”, până la devianta scârbire „de căsătorie ca de o desfrânare” (p. 179), etc. Virtutea este, astfel, calea ferită de căderile de-a dreapta şi de cele de-a stânga, fiind „la mijloc între relele de pe laturi” (p. 178).
Prin lucrarea vrăjitorului plătit de madianiţi pentru a vătăma „prin blestem pe cei ce vieţuiau după voia lui Dumnezeu”, se arată că „oastea răutăţii nu mai duce lupta cu cei întăriţi prin lege şi virtute pe faţă, ci îşi pune în lucrare uneltirea prin curse ascunse” (p. 180). Însă „vrăjitoria nu poate lucra împotriva celor ce vieţuiesc în virtute”, vrăjitorul fiind învăţat prin chiar glasul asinei că „cei împotriva cărora a fost plătit se bucură de o putere nebiruită” (pp. 180-181). Diavolii înşişi recunosc puterea covârşitoare a lui Dumnezeu şi cele despre Judecata din urmă (p. 181), precum glăsuiesc în Scriptură: „Te ştim cine eşti, Sfântul lui Dumnezeu, şi că ai venit să ne chinuieşti pe noi înainte de vreme” (Mt. 8, 29). Tot astfel, cel chemat să blesteme exclamă: „Cum voi blestema pe cel pe care nu-l blesteamă Domnul?” (Num. cap. 24). Blestemul împotriva celor virtuoşi, ni se spune, „se preface în binecuvântare”, aceştia rămânând nepătaţi de defăimare (p. 182).
Ispita ce urmează, a împreunării cu femeile de alt neam, are înţelesul „ispitirii firii de păcatul prin plăcere” – spre a muşca din el ca dintr-o „undiţă a pierzării” (p. 183). „Unirea cu răul” însemnând „lipsirea de bine”, atrage după sine amestecarea morţii în „plăcerea celor ce păcătuiseră”, acesta fiind înţelesul pedepsei venite prin Finees (p. 184). Suntem învăţaţi prin aceasta că „plăcerea trupească pricinuieşte o războire greu de înfrânt şi de înfruntat”, fiind patima cu cea mai mare putere asupra noastră, care ne face să uităm de „firea omenească”; pentru a „rămâne întru nepătimire”, trebuie să stăm „departe de arderea patimii”, de „scânteia” desfrâului (p. 185). Însăşi pofta privirii e oprită de Domnul (Mt. 5, 28), ca o „rădăcină a patimii”, care „deschide bolii drum” (p. 186).
Ducând cuvântul la sfârşitul vieţii lui Moise, sfântul Grigorie de Nyssa întăreşte definiţia dată desăvârşirii, reluând concepţia despre epectază (înaintare infinită), potrivit căreia „viaţa desăvârşită este aceea în care nici un hotar nu opreşte înaintarea, ci, creşterea spre mai bine a vieţii săvârşindu-se pururea, e un drum al sufletului spre desăvârşire”; în suişul său spre Viaţa cea mai presus de fire, omul nu încetează vreodată să se ridice „mai presus de sine” (pp. 186-187).
Recapitulând momentele principale ale vieţii lui Moise, sfântul Grigorie descrie urcarea aceluia pe „muntele odihnei”, fără a mai păşi „spre pământul din vale, spre care poporul de jos priveşte ca la pământul făgăduinţei” (p. 189). Scriptura arată că Moise, „slujitorul Domnului” a murit şi „nimeni nu a cunoscut mormântul lui; şi ochii lui nu s-au întunecat şi faţa lui a rămas nestricată” (Deut. 34, 5-7). Cel ce se desfată cu hrana ce curge de sus, spune sfântul Grigorie, „nu mai gustă hrana pământească” (p. 189). Sfârşitul vieţii întru virtute este „moartea vie”, care nu primeşte în sine stricăciunea (p. 190), sufletul acelui om purtând în sine „semnele dumnezeieşti” şi asemănându-se în toate cu Cel după al cărui chip a fost creat (p. 192).
Adevărata desăvârşire, concluzionează sfântul Grigorie, constă în „a nu ne despărţi de viaţa păcătoasă ca nişte robi, din teama de pedeapsă, nici a lucra binele în nădejdea răsplătirii, câştigând viaţa virtuoasă printr-un schimb negustoresc, ci, ridicându-ne peste toate, deci chiar peste cele rânduite nouă prin făgăduinţă, să ne înfricoşăm de un singur lucru: de căderea din prietenia cu Dumnezeu, şi să socotim un singur lucru de cinstire şi de iubire: să ne facem prieteni ai lui Dumnezeu” (pp. 193-194). Cele dobândite prin împărtăşirea de cele dumnezeieşti nu sunt date, în cele din urmă, numai pentru sine, ci „spre folosul multora”, dezvăluind sensul existenţei în taina comuniunii în Iisus Hristos, Domnul nostru (p. 194).

Florin Caragiu

(va apărea în "revista Sinapsa")

Vezi şi:

Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Viaţa lui Moise" (I).
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Viaţa lui Moise" (II)
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Viaţa lui Moise" (III)
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Viaţa lui Moise" (IV)
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Viaţa lui Moise" (V)
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Suflet şi Înviere" (I).
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Suflet şi Înviere" (II).
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Marele Cuvânt Catehetic" (I)
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Marele Cuvânt Catehetic" (II).
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Împotriva lui Eunomie";
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Fericiri";
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Feciorie"