Sfântul Grigorie de Nyssa: „Despre Rugăciunea Domnească” (3)

Cuvântul III

„Sfinţească-se numele Tău; vie împărăţia Ta!”

Sfântul Grigorie face din nou o comparaţie între Legea veche şi Legea nouă în ce priveşte intrarea în „locul nepătruns” spre a aduce rugăciune lui Dumnezeu, după pregătirile necesare. Acolo numai unul singur a fost condus la convorbirea cu Dumnezeu, aici vrednicia aceasta este hărăzită fiecăruia, deopotrivă, fiind îmbiaţi toţi cei ce voiesc cu „harul cel de obşte al curăţiei”; în loc de veşmântul preoţesc croit din felurite materiale, culori şi lucrări de ţesătură, avem „haina înflorită a harurilor virtuţilor”; în loc de podoaba de aur a pieptului, „conştiinţa nepătată şi curată care e adevărata frumuseţe a inimii”; razele pietrelor preţioase ce împodobesc mitra sunt acum strălucirile sfintelor porunci; podoaba picioarelor devine „haina neprihănirii”, „rodiile şi clopoţeii” sunt „găteala ascunsă a nădejdii în cele viitoare, acoperită sub o viaţă aspră”, respectiv „cuvântul bine răsunător al credinţei”, acestea fiind atârnate de „ciucurii vieţii” ca „înfăţişările văzute ale vieţii virtuoase”; „locul nepătruns” este în Legea nouă „cămara ascunsă a inimii”, iar capul nu mai este împodobit cu „litere din aur” ci cu „cuget ceresc” şi, în loc de mir, cu „mireasma ce se revarsă, prin virtuţi, din lăuntrul sufletului”; ca „dar de jertfă sfinţită” se aduce pe sine însuşi lui Dumnezeu, „omorându-şi cugetul trupului prin sabia duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu”; şi, în taina inimii, „şi-L face îndurător pe Dumnezeu, sfinţindu-se pe sine însuşi printr-o astfel de jertfă şi înfăţişând trupul său jertfă vie, sfântă, bineplăcută lui Dumnezeu (Rom. 12, 1)” (pp. 423-424). Acesta este cel ce s-a pregătit pe sine să cuteze să numească cu îndrăznire Tată pe Dumnezeu” (p. 425).
Se ridică întrebarea dacă celui ce stăruieşte în pocăinţă, sau cheamă pe Dumnezeu spre a-l izbăvi de patimi şi de duhurile rele, ce-l încercuiesc cu războirile lor, nu i-ar fi mai potrivită o cerere de ajutor către Cel Atotputernic, după modelul unor rugăciuni ale proorocului David. De asemeni, ar putea oare să nu fie sfânt numele lui Dumnezeu, dacă n-aş spune eu aceasta? Sau în ce sens să vină împărăţia lui Dumnezeu, Care îmbrăţişează toată zidirea pământească şi cerească, faţă de Care nimic nu e străin? Cu alte cuvinte, cum să înţelegem cuvintele rugăciunii, când ştim că sfinţenia şi puterea lui Dumnezeu sunt veşnice şi desăvârşite şi acoperă toate cele create? (pp. 425-426).
În primul rând, cugetă sfântul Grigorie, ne ducem cu gândul la faptul că firea omenească „nu poate ajunge la nici un bine din cele năzuite, dacă nu e pricinuit în noi de ajutorul dumnezeiesc”, cel mai mare bine fiind „să se slăvească în viaţa mea numele lui Dumnezeu” (p. 426). Spre „viaţa celor ce primesc cuvântul credinţei” – ni se spune – privesc „cei ce încă n-au crezut”, şi dacă „viaţa lor se împotriveşte numelui” [lui Dumnezeu] (prin lăcomie, beţii, desfrâuri etc.), acesta din urmă este hulit de necredincioşi, care „nu văd vina în voia liberă a celor ce se folosesc rău de viaţă, ci în taina credinţei care ar învăţa, chipurile, să se facă acestea” (ibid.). De aceea Domnul spune, în Scriptură: „Vai celor pentru care se huleşte numele Meu printre neamuri” (Is. 52, 5). „Cererea de căpetenie a rugăciunii” este, aşadar, „să nu se hulească prin viaţa noastră numele lui Dumnezeu”, ci să se „sfinţească” prin ea. Să se slăvească, adică, de către cei ce privesc la viaţa curăţită de petele păcatului şi strălucind în virtuţi, nemoleşită de plăcerile trupeşti, „despărţită de desfătare şi moliciune şi găunoşenie îngâmfată, împărtăşindu-se de ale vieţii atâta cât e nevoie, atingând pământul cu vârful piciorului”, fără a se îneca în bucuriile plăcerii, fără a cădea pradă amăgirii venite prin simţuri, întrecându-se cu îngerii netrupeşti şi „socotind ca unica bogăţie dobândirea virtuţii ca unica însuşire a neamului bun înrudirea cu Dumnezeu, ca unica vrednicie şi stăpânire, stăpânirea de sine şi nerobirea de către patimile omeneşti”, grăbindu-se să ajungă la „limanul odihnei”... (pp. 426-427).
Înţelesul cuvintelor „Sfinţească-se numele Tău” este: „Să fiu, prin împreuna-lucrare a ajutorului Tău, fără pată, drept, cinstitor de Dumnezeu, străin de tot lucrul rău, grăind adevărul, lucrând dreptatea, umblând întru dreptate, strălucind întru neprihănire, împodobit cu nestricăciunea, înfrumuseţat cu înţelepciunea şi cuminţenia”, cugetând la cele dumnezeieşti mai presus de toate, şi altele asemenea care se fac omului „mărturia ce o dă virtutea din el puterii dumnezeieşti” (p. 427).
În ce priveşte cererea de a veni Împărăţia lui Dumnezeu – „Cel ce este Împăratul tuturor” – se cuvine să înţelegem că, după căderea omului, ajungând „robi morţii prin atacurile patimilor, ca prin nişte călăi sau vrăjmaşi ce ne războiesc, cu dreptate ne rugăm să vină stăpânirea lui Dumnezeu la noi” spre a ne izbăvi de stricăciune; aceasta este singura „stăpânire şi putere adevărată, cea mai presus de toate”, căreia nu i s-a dat din altă parte, „prin vreo silă”, împărăţia şi „nu ţine sub stăpânire pe cei supuşi prin vreo tiranie, prin frică şi dintr-o nevoie impusă acestora”, ci prin libertatea, ce alege binele, a dragostei şi virtuţii (p. 428). Cer, aşadar, „prin puterea lui Dumnezeu”, să mă izbăvesc de stricăciune, să mă eliberez de moarte, să fiu dezlegat de legăturile păcatului (..) să nu mai mai fiu sub tirania celui ce mă războieşte (…) să se mute în nefiinţă patimile ce mă mă stăpânesc şi împărăţesc acum peste mine”; întunericul şi boala şi moartea generate de păcat să fie risipite de venirea şi împărăţirea în noi a luminii, nepătimirii şi harului Vieţii dumnezeieşti (ibid.). Cer ca puterea vrăjmaşului nevăzut asupra mea să fie surpată, o dată cu toate cursele şi ispitirile lui, şi să vină Duhul Sfânt peste mine să mă curăţească, aşa încât să înceteze războiul între trup şi suflet, scindarea tragică a fiinţei umane despărţite de Dumnezeu (p. 429). Însuşi Duhul Sfânt, este, după apostolul Matei, Împărăţia. El vine să ne curăţească, să ne mângâie, să ne sfinţească, să ne ierte păcatele, ca Unul ce e Dumnezeu prin fire (pp. 429-430). Curăţirea păcatelor este săvârşită, la fel, de către Fiul cel Unul-Născut. Lucrarea Sa comună cu a Duhului, lipsa oricărei deosebiri între Fiul şi Duhul Sfânt în putere şi lucrare adevereşte că au aceeaşi fire dumnezeiască; iar prin numirea de Fiu şi Tată se arată unitatea lor după fiinţă, aşa încât mărturisim că „firea Sfintei Treimi e una, fără să se confunde ceea ce se vede propriu şi deosebit la fiecare dintre Ei şi fără să se schimbe între ele însuşirile prin care se deosebesc” (p. 430).
Amintind cuvintele lui David: „Vino şi ne mântuieşte pe noi”, sfântul Grigorie arată că „a veni înseamnă a mântui” şi nu un semn de micşorare a vredniciei Duhului Sfânt. Celor ce se ridică împotriva Sfintei Treimi, spunând că numai Dumnezeu iartă păcatele, Scriptura le răspunde că „Tatăl iartă păcatele, iar Fiul ridică păcatul lumii şi Duhul Sfânt curăţeşte întinăciunea păcatului”, prin urmare păcatul este iertat de Însuşi Dumnezeu cel în Treime închinat şi slăvit (p. 431).
Urmând cuvântul Scripturii: „Pentru ei Eu Mă sfinţesc pe Mine Însumi, ca şi ei să fie sfinţiţi întru adevăr” (In. 17, 19), se poate spune că numele lui Dumnezeu trimite la Însuşi Fiul lui Dumnezeu, Care S-a întrupat „pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire”. Şi, astfel, cuvintele „Sfinţească-se numele Tău; vie împărăţia Ta!” cuprind chemarea adresată Sfintei Treimi spre a veni să ne mântuiască pe noi.

Florin Caragiu

(va apărea în "revista Sinapsa")

Vezi şi:

Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Rugăciunea Domnească" (II)
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Rugăciunea Domnească" (I)
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Viaţa lui Moise" (I).
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Viaţa lui Moise" (II)
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Viaţa lui Moise" (III)
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Viaţa lui Moise" (IV)
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Viaţa lui Moise" (V)
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Viaţa lui Moise" (VI)
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Suflet şi Înviere" (I).
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Suflet şi Înviere" (II).
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Marele Cuvânt Catehetic" (I)
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Marele Cuvânt Catehetic" (II).
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Împotriva lui Eunomie";
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Fericiri";
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Feciorie"