Mana din cer „tuturor li se îmbie deopotrivă şi nu se deosebeşte întru nimic după puterea celui ce o adună, apoi nu e nici mai puţină, nici mai multă decât le trebuie” (p. 112), Prin aceasta, spune sfântul Grigorie, se cere să nu se treacă, în agonisirea mijloacelor de trai din bunurile materiale, peste „măsurile de obşte” şi trebuinţa zilei, căci „celor ce păstrează prisosul”, din pofta lăcomiei, „se preface în ziua următoare, adică în viaţa viitoare, celui ce a adunat-o, în viermele neadormit” (p. 113). Faptul că vinerea se pune deoparte numai cât trebuie pentru sâmbătă arată că voinţa „lacomă” trebuie îndreptată numai către cele nestricăcioase, adaugă autorul, vinerea (paraschevi) fiind ziua de pregătire dinaintea „nelucrării de dincolo de moarte” (p. 114). Este chiar „viaţa aceasta”, ziua semănării în duh, pentru a secera viaţa veşnică (Gal. 6, 8).
După primirea merindei, „ostaşii virtuţii (…) purced la războiul” cu cel potrivnic, căci câtă vreme omul e covârşit de slăbiciune altul se luptă pentru el, însă o dată eliberat din robie, întărit şi maturizat prin hrana duhovnicească, „se prinde el însuşi în luptă” sub conducerea lui Dumnezeu (p. 115). În această confruntare, „ridicarea mâinilor lui Moise spre înălţime” (în chipul crucii), care aduce biruinţa, închipuie „vederea înţelesurilor mai înalte ale legii”, iar „aplecarea lor către pământ”, prin care vine înfrângerea, trimite spre „tâlcuirea mai umilă şi mai coborîtă a legii, după literă” (p. 116). Astfel, „adevărata preoţie unită cu cuvântul dumnezeiesc ridică din nou spre înălţime puterile (energiile) legii căzute la pământ din cauza îngreuierii înţelegerii iudaice”, sprijinind legea pe piatra Hristos şi arătând în ea taina crucii (ibid.).
Numai în urma biruinţei repurtate asupra patimilor omul este călăuzit şi capătă îndrăzneală să se apropie „cu înţelegerea de muntele cunoaşterii lui Dumnezeu”, spre a contempla în mod negrăit „firea cea mai presus de toate” (pp. 117-118). Necesitatea curăţirii duhovniceşti ca şi condiţie de acces la tainele dumnezeieşti este indicată şi de spălarea veşmintelor. „Prin chipul veşmintelor” se arată „înfăţişarea vieţii cu bun chip”, care „dă pe faţă starea dinlăuntru a sufletului” (p. 119).
Oprirea animalelor de a sui pe munte înseamnă, după sfântul Grigorie, ridicarea, peste mişcarea „simţuală” şi instinctuală, peste „cunoştinţa ce ne vine din simţuri”, peste „orice înţeles din cele obişnuite” sau „părere născută din obişnuinţă”, la contemplarea celor duhovniceşti. (pp. 119-120). Ni se cere în acest scop să ne înfrânăm de la unirea obişnuită cu „soţia firii noastre”, care este simţirea. Cunoaşterea lui Dumnezeu, sau teologia, este „munte înălţat pieptiş şi greu de urcat” (p. 120). Trâmbiţa ce se aude tot mai puternic semnifică „predica despre firea dumnezeiască”, „organele care răsunau în sunetul Duhului” fiind proorocii şi apostolii (p. 121).
Mulţimea de oameni „nu poate să cuprindă glasul ce vine de sus”, după cum în Biserică cei ce au nevoie de curăţire nu se pot „îmbulzi la cunoaşterea tainelor”, ci îl aleg şi-l urmează ca vrednic de crezare pe acela dintre ei care „poate să înţeleagă cele dumnezeieşti”: „Căci nu toţi sunt apostoli, nici toţi prooroci” (I Cor. 6, 29); cei ce nu respectă această prioritate de purificare sunt „îngropaţi în propriile lor cugetări”, sau sub pietrele „părerilor eretice” (p. 122).
Sfântul Grigorie compară în cele ce urmează întunericul în care a intrat Moise cu arătarea mai dinainte a lui Dumnezeu în lumină. „Cunoaşterea dreptei credinţe”, tâlcuieşte el, „se arată prima dată în lumină celor ce o primesc”, în sensul în care „ceea ce se cugetă contrar dreptei credinţe e întuneric, iar alungarea întunericului se face prin împărtăşirea de lumină” (p. 123). Dar pe măsură ce înaintează spre „înţelegerea adevăratei cunoaşteri”, apropiindu-se de vederea (contemplarea) duhovnicească, „cu atât vede mai mult că firea dumnezeiască este de nevăzut (de necontemplat, de neînţeles)” şi neasemănată, părăsind pe rând cele ale lumii sensibile şi cele ale lumii inteligibile spre aflarea Celui mai presus de creaţie şi de orice cunoaştere (pp. 123-124).
În acest întuneric al necuprinsului dumnezeiesc are loc experierea tainei mai presus de fire, „descoperirea tainelor negrăite” (p. 124). Este implicată aici, în fapt, o oprire de a fi asemănat „Dumnezeu cu ceva din cele cunoscute de oameni, dat fiind că orice înţeles care se iveşte în cugetarea sau socotinţa firii prin vreo imaginare care mărgineşte plăsmuieşte un idol despre Dumnezeu şi nu vesteşte pe Dumnezeu” (pp. 124-125).
„Dar nici aici nu rămâne”, adaugă sfântul Grigorie, „ci trece la cortul nefăcut de mână”, „arhetip” arătat prin „asemănarea materială” (pp. 125-126). Pe temeiul tâlcuirii sfântului Apostol Pavel (Evr. 9, 11), „cortul acesta este Hristos, puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu, Care, nefiind făcut de mână după firea Lui, primeşte să se plăsmuiască atunci când este de trebuinţă să fixeze acest cort între (în) noi” (p. 129).
Florin Caragiu
(va apărea în "revista Sinapsa")
Vezi şi:
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Viaţa lui Moise" (I).
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Viaţa lui Moise" (II)
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Suflet şi Înviere" (I).
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Suflet şi Înviere" (II).
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Marele Cuvânt Catehetic" (I)
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Marele Cuvânt Catehetic" (II).
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Împotriva lui Eunomie";
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Fericiri";
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Feciorie"
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu