Drumul până la Lighet, livada Rohiei, acest "loc deschis şi paradisiac", cum îi apăruse lui Steinhardt însuşi, trece prin pădure. Traseul nu pare a fi deloc unul întâmplător. Este, dimpotrivă, "un traiect de plimbare, prilej de meditaţie şi putinţă de însingurare", la umbra fagilor, stejarilor, paltinilor şi brazilor maiestuoşi, obişnuia să spună sihastrul de la Rohia, cel ce s-a autodeclarat printre marii admiratori ai pădurii, spaţiu privilegiat şi un izvor nesecat de poveşti, un "sfetnic de taină" şi un prilej natural oferit omului de a se reîntoarce la rădăcina misterelor uitate. Steinhardt a remarcat faptul că "Ortega şi Heidegger ne vorbesc despre existenţa în pădure a unor locuri cu încărcătură fascinantă, aparte. Acelea sunt luminişurile" ("Primejdia mărturisirii"). Ele sunt asemuite de părintele de la Rohia cu nişte popasuri ale gândirii, cu străluminările ce aduc mintea pe calea conceperilor unor adevăruri sau intuiţii nebănuite până atunci.
"Pădurea", spune Ortega y Gasset, "se află întotdeauna ceva mai încolo decât locul unde suntem noi. Este o potecă pe care am putea s-o apucăm, este un izvor de la care ne ajunge un susur uşor învăluit în tăcere şi pe care l-am putea descoperi câţiva paşi mai încolo. Partea de pădure care se află în imediata noastră apropiere este doar un pretext pentru ca restul să fie ascuns şi depărtat" ("Meditaţii pentru don Quijote"). Sugestii esenţiale, cum ar fi presentimentul ieşirii într-un loc deschis, cu semnificaţia apropierii epifaniei, apoi trimiterea la existenţa unui raport complementar între partea catafatică şi cea apofatică a existenţei, sunt continuu prezente în limbajul-foşnet al pădurii ca şi în ideea de luminiş, în acelaşi timp clară şi enigmatică. În acest sens, Heidegger, la care face trimitere părintele Steinhardt, s-a putut referi la starea de "deschidere", de "luminare" sau de "scoatere din ascundere a fiinţei", idei inspirate de întâlnirea cu miracolul silvestru. "Pădurea", credea Steinhardt, "le însumează pe toate acestea şi încă multe altele, iar pădurea de la Rohia deţine aceleaşi însuşiri. Iar Lighetul sau livada ce altceva este decât luminişul?".
Ne amintim că sensul anagogic, adânc, al itinerarului lui Dante a îmbrăcat şi acesta chipul imagistic al pădurii, cu multiple şi contrastante feţe: e vorba când de codrul sălbatic ce stârneşte groaza, când de antigrădina infernului, cu răsucite şi noduroase ramuri. Urmează în urcuşul omului spre înalt întâlnirea cu "divina pădure deasă şi vie", apoi cu desăvârşita grădină spirituală a împărăţiei, "care sub razele lui Hristos înfloreşte". Acest din urmă chip al grădinii, consideră esteticianul Rosario Assunto, este "model de libertate", "natură-grădină şi natură-cuvânt", semnificând natura eliberată de cauzalitatea mecanică înrobitoare, mărturisind prin sine starea de reconciliere a naturii cu sine şi cu omul însuşi prin chipul lui Dumnezeu Cel atotunificator.
Pentru Eminescu, codrul reprezenta un temei, el ascunde cărăruia, acea cale originară care a fost rătăcită şi uitată: "În temeiul codrului/ Cale nu-i, cărare nu-i.../ Că de-a fost vreodată cale, / Ea s-a prefăcut în vale. / De-i cărare undeva, / Nu mi-o ştie nimenea. / Îi pierdură urmele/ Ciobănaşi cu turmele. / Şi-i pierdură semnele, / Pădurari cu lemnele". Comentând versurile eminesciene, Noica arată că "tocmai temeiul care e inima şi adevărul lucrurilor devine disparent": "Dar limba îi răspunde omului că temeiul există totuşi pentru căi şi cărări şi că ele au existat, ele pot fi încă şi sunt - chiar dacă s-au acoperit cu trecerea timpului şi chiar dacă omul le-a pierdut firul" ("Cuvânt împreună despre rostirea românească").
Florin Caragiu
(text apărut în cotidianul "Lumina", Marţi, 12 Octombrie, 2010)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu