miercuri, 6 octombrie 2010

"Sacru şi Iconicitate", prezentare a volumului "Icoana - chipul sacrului", autor: Mirela Ienculescu (ed. Platytera, 2010)















Volumul „Icoana – chipul sacrului”, de Mirela Ienculescu, prezintă o serie de aspecte venind din câmpul istoriei şi filosofiei religiilor cu privire la importanţa dimensiunii sacrului şi fenomenologia manifestării lui în lumea modernă, distingând accepţia sa creştină, care îl plasează „între Dumnezeul care dă viaţă şi omul care răspunde iubirii lui” şi în care „Iisus le redă fiinţelor adevăratul lor chip”.
Autoarea urmăreşte modul în care este receptată ideea de sacru la gânditori precum Mircea Eliade, care a oferit un impresionant material documentar, în măsură să prezinte o arheologie a spiritului uman (Maurice Merleau-Ponty), date din care transpare drama istorică a ocultării si revelării icoanei chipului uman. Travaliul istoricului religiilor converge cu cel al artistului şi eseistului, toate aceste demersuri fiind evident călăuzite de ideea descoperirii sacrului.
Aceasta, afirmă Eliade, se leagă intim de conştiinţa unei lumi reale şi semnificative. Însă sacrul, după Eliade, este o realitate situată dincolo de bine şi rău. Faptele care au sau pot avea o semnificaţie sacră sunt considerate astfel indiferent dacă ele lezează sau nu simţul moral, sau, mai grav, dacă ajung să atenteze la integritatea fiinţei vii, sub justificarea unor ritualuri primitive barbare, cum ar fi de pildă omuciderile rituale sau dezlănţuirile orgiastice ale instinctului la primitivi.
Din acest punct de vedere, Eliade nu privilegiază religia creştină, care înfăptuieşte aparent un proces de „dezvrăjire a lumii”. În "Solilocvii", de pildă, Eliade opune sentimentului creatural din creştinism existenţa umană „demiurgică”, prin care înţelege actul uman de a crea liber, ignorând legea şi fiind dincolo de bine şi rău, asemenea unui „dumnezeu” ce se joacă neîngrădit. Modelul mitologic al acestei viziuni de astă dată privilegiate este dansul lui Shiva, din religiile hinduse. Semnificaţia libertăţii anarhice se înscrie în schema arhetipală a revenirii la haosul primordial.
În "Experienţă şi absolut", gânditorul creştin Jean-Yves Lacoste sesizează cu acuitate acest neajuns al gândirii de tip eliadesc. Astfel, printr-un demers de inovare în plan conceptual, ajunge să opună sacrul liturgicului. Sacrul este înţeles ca relaţia cu zeii pământului, circumscrisă unui păgânism ontologic. Însă liturgicul defineşte o relaţie cu totul diferită, aceea cu Dumnezeu în sens creştin. În "Violenţa şi sacrul", René Girard a asumat o interpretare asemănătoare cu cea antemenţionată. Lectura mitologică este respinsă de Girard în măsura în care ea ocultează mecanismul violenţei implicat în riturile sacrificiale precreştine. Astfel disimulată, violenţa câştigă o proiecţie sacră. Dimpotrivă, Evangheliile resping interpretarea care sacralizează violenţa. Logosul lui Ioan este în centrul acestei lecturi nesacrificiale, pe care o anunţă textul evanghelic.
Astfel, din capul locului se cuvine precizat faptul că încărcătura semantică a lui sacer latinesc prezintă o deschidere ambivalentă: poate trimite atât spre benefic cât şi spre malefic, sau alteori în mod indistinct spre ambele aspecte prezentate sub forma conjuncţiei într-o unitate de înţeles. Hieros din greacă, la fel ca sacer din latină, sunt ambele calificative care se pot afilia unor contexte interpretative extrem de contrastante. René Girard apreciază că ideea de benefic şi malefic în conjuncţie, la superlativ, nu este decât un gen de compromis al gândirii, menit să escamoteze „problema pe care o pun gândirii moderne termenii care desemnează sacrul în cele mai diverse limbi” (René Girard, "La violence et le sacré", Bernard Grasset, 1972, p. 392).
Trebuie semnalat faptul că, la modul foarte general, Mircea Eliade înţelege prin sacru un plan ontologic superior condiţiei profane. Este, aşa cum spune, timpul adevărului şi al participării la fiinţă, care se exprimă adesea prin simbolismul coincidenţei opuşilor. Dacă e să ne referim la fenomenologia iniţierii în sfera religiosului arhaic şi primitiv, observăm, ca şi Eliade, că aceasta se pune în termeni de eficienţă praxiologică şi că, în această situaţie, reclamă înfăptuirea unor acte „valide simbolic”, dar abominabile practic: torturi, sacrificii rituale, orgii, etc.
Separaţia între axiologie şi praxiologie sau aceea între estetic şi pragmatic, în speţă între estetic şi etic, nu operează încă, în sfera sacrului precreştin, aici unde un scenariu precum cel al jertfei şi resurecţiei simbolice nu se restrânge la sfera inteligibilă a imaginii şi comprehensiunii, ci urmează să pună în practică „moartea simbolică” a cuiva (operată faptic!).
Acuzat de a fi cauza „dezvrăjirii lumii”, creştinismul nu are în fond altă „vină” decât aceea de a fi recurs la operaţia de distingere riguroasă între existenţial şi ideatic, între practică şi simbol. Astfel, s-a dat curs unei discriminări spirituale care a aşezat valorile în albia diferenţei lor specifice. În fapt, dezvrăjirea lumii în creştinism nu înseamnă defel devalorizarea ei, ci potenţarea ei infinită prin acea scoatere a „măştilor căderii” care coincide cu iconizarea ei. Altfel spus, cu trezirea acelei conştiinţe a tainei chipului dumnezeiesc pecetluită în creaţie, condiţie de posibilitate a însăşi vieţii create şi a participării sale la cele dumnezeieşti.
După cum se poate observa în opera părintelui Ghelasie, cu precădere, sacrul creştin se iconicizează, iar semnificaţia sa a fost mutată de pe axa contiguităţii pe aceea a selecţiei. Funcţia paradigmatică a iconicităţii constă în aceea că nu mai reuneşte elementele doar sub aspectul contiguităţilor (atunci când, de pildă, participarea la o sferă a „supramundanului”, indiferent de condiţia benefică sau malefică sub care se prezintă această participare, garantează ea însăşi calificativul de sacru), ci sub aspectul selecţiei (ceea ce are în vedere constituirea de clase pe verticală şi în subsidiar o critică a transmundanului ca imagine nediferenţiată calitativ în sine şi în raport cu omul).
Wittgenstein a remarcat acest aspect crucial al problemei prin remarca sa că „mutarea” problemei vieţii nu rezolvă nimic, indiferent că vorbim de „dincoace” sau de „dincolo”, dacă nu avem cu adevărat o înnoire sub raport valoric. În cazul de faţă, valoricul îşi circumscrie sfera beneficului prin excelenţă (pe care îl descoperă „icoana, chip al sacrului”), care s-a arătat a fi, o dată cu evoluţia istoriei, ţinta năzuinţelor spirituale ale omului.
În întâmpinarea problematicii aflate la confluenţa dintre sacru şi iconic, autoarea parcurge un material bogat şi divers la interfaţa dintre cultură şi teologie, stabilind legăturile şi distincţiile necesare unei puneri în lumină adecvate în tratările comparative ce privesc perenitatea imaginilor, raportul dintre simbol şi icoană, sau dintre hermeneutica simbolurilor şi teologia/mistica icoanei.


Florin Caragiu

Un comentariu:

Falvo spunea...

Buna ziua, dorim sa va facem o propunere comerciala! Daca sunteti interesat trimiteti un e-mail la office@falvorotarybids.ro.