Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre viaţa lui Moise" (II)

Sfântul Grigorie urmăreşte în continuare modul desfăşurării ospăţului pascal. Israeliţilor li se spune să fie încălţaţi, cu mijlocul încins de un brâu şi cu un toiag în mână spre a se apăra de fiare. Carnea e preparată simplu şi „la un foc aprins în pripă, cu ce se găseşte la îndemână”, „oasele sunt bine curăţate de carne, dar nesfărâmate, pentru a se mânca măduva din ele”, iar resturile urmează „să se ardă în foc” (p. 97).
Înţelesul mai înalt al literei ne învaţă „să ne socotim în viaţa de faţă ca trecători”, şi să ne asigurăm cu „încălţăminte tare”, altfel spus cu „viaţa înfrânată şi aspră, care striveşte şi frânge tăria spinilor şi împiedică pătrunderea păcatului în suflet” (p. 98). „Gândul neprihănit” strânge ca un brâu haina, ultima semnificând „lărgimea desfătării cu cele ce le dorim în viaţa aceasta”, iar toiagul e „cuvântul nădejdii”, prin care „ne sprijinim oboseala sufletului” şi „ne apărăm de fiarele ce urlă la noi” (pp. 98-99).
Mâncarea scoasă din foc şi pusă înainte e „credinţa fierbinte şi înfocată pe care o primim fără şovăială”. Şi mâncând „cât ne e la îndemână”, lăsăm „ceea ce se ascunde în înţelesuri mai vârtoase şi mai greu de sfărâmat şi de înfăţişat în cuvinte” şi punem aceste „rămăşiţe” nesfărâmate pe foc, „ca să se lămurească înţelesul chipurilor acestora” (p. 99).
Cu alte cuvinte, ni se cere să primim „fără adaos şi fără silă” înţelesurile dumnezeieşti ce ne sunt la îndemână, spre a ne păstra vigoarea pe calea duhovnicească; iar „înţelesurile ce ne rămân ascunse”, precum „întrebările despre fiinţa lui Dumnezeu, despre ce era înainte de creaţie, despre ce este dincolo de cele arătate, care este trebuinţa celor ce se întâmplă şi multe altele de acest fel” să nu le iscodim cu gândul, ci să le lăsăm cercetării Duhului (I Cor. 2, 10) (ibid.). Sfântul Grigorie aduce în sprijin şi cuvântul Scripturii: „Nu cerceta cele mai tari ca tine” (Ecl. 3, 22), tâlcuind că nu se cade a „sfărâma oasele Cuvântului, fiindcă nu-ţi folosesc cele ascunse” (p. 100).
Cei ce „se lasă călăuziţi de Cuvântul” sunt eliberaţi de tirania patimilor. Porunca de a lua la plecare bogăţia Egiptului este privită după „înţelesul mai înalt al întâmplării, care e mai potrivit decât cel literal”; prin aceasta, explică sfântul Grigorie, „Cuvântul porunceşte celor ce aleg viaţa în libertate prin virtute să-şi dobândească şi bogăţia culturii cu care se împodobesc cei străini de credinţă” (p. 101). Astfel, „morala şi filosofia naturală, geometria şi astronomia, logica şi toate câte se studiază de către cei din afara Bisericii” se cer aduse ca un „dar Bisericii lui Dumnezeu, cum a făcut marele Vasilie”, spre a împodobi „templul tainelor dumnezeieşti cu bogăţia adunată de raţiune” (pp. 101-102).
Cei ce au pornit pe calea virtuţii urmând lui Hristos, atunci când părăsesc păcatul sunt urmăriţi – asemeni israeliţilor de egipteni – de „atacurile ispitelor, care le aduc supărări, şi temeri, şi de primejdii de moarte”; sfat întăritor şi alungător al fricii vine însă din inima care vorbeşte cu Dumnezeu (p. 102).
Mai mult, observă autorul, pe când îi îmbărbăta pe israeliţi, Moise striga către Dumnezeu fără glas auzit, întâmplare din care învăţăm că „nu strigătul rostit cu putere urcă la auzul lui Dumnezeu, ci rugăciunea înălţată cu conştiinţa curată” (p. 103).
Îngerul care l-a întâmpinat pe Moise la coborârea sa în Egipt închipuie „arătarea firii dumnezeieşti însăşi care se arată după puterea de primire a celui căruia i se arată”. De asemeni, arată „ajutorul minunat venit de sus” către cel care iese din graniţele patimilor şi „se sperie de atacurile ispitelor” ce caută să-l tragă înapoi în robie (ibid.).
Norul călăuzitor închipuie harul Duhului Sfânt, Care „deschide El Însuşi calea” de trecere prin mare şi dăruieşte „siguranţa în libertate”, urmăritorul pierind în apă (p. 104). Oastea egipteană simbolizează, într-adevăr, feluritele patimi ale sufletului şi porniri furioase ale gândului; sfântul Grigorie exemplifică: „piatra azvârlită cu praştia este calomnia”, „lancea cu vârf ascuţit” e pornirea mânioasă, caii ce trag carul „într-o pornire neînfrânată” sunt „plăcerile pătimaşe”, iar cei „trei luptători” din car indică „întreita împărţire a sufletului: raţiunea, pofta şi mânia”, în contextul în care „omul vechi" încearcă să împiedice naşterea omului celui nou în Hristos (pp. 104-105).
„Prin toiagul călăuzitor al credinţei şi prin harul luminos”, „firea apei” se face dătătoare de viaţă celor ce caută mântuirea în ea şi urmăritorilor le e spre pierzare. Suntem învăţaţi aici ca o dată cu trecerea prin „apa tainică a botezului” să nu mai tragem după noi nimic din cele ale „potrivnicului”, omorând în apă „tabăra răutăţii”: „lăcomia, pofta desfrânată, cugetul răpitor, patima înfumurării şi mândriei, pornirea mânioasă, furia, pizma, bârfirea, toate acestea şi cele asemenea” (p. 105).
La fel ca în taina Paştelui, unde s-a spus să se mănânce „pasca cu pâinea nedospită (adică neamestecată cu aluat vechi)”, ca în viaţa înnoită să nu se amestece „rămăşiţele răutăţii”, voia lui Dumnezeu este ca tot păcatul „să se înece în Taina botezului, ca într-un adânc, ieşind cel botezat singur fără să tragă cu sine ceva străin, în viaţa lui următoare”; mulţi, însă, observă sfântul Grigorie, nu au asimilat cu adevărat Taina şi poartă prin faptele lor aluatul vechi şi oastea „patimilor” „şi după trecerea prin apă” (p. 106). Însă cei ce au făcut taina cu adevărat lucrătoare în ei „s-au dăruit lui Dumnezeu şi ascultă cu încredere de cei ce slujesc lui Dumnezeu prin preoţie, cum spune Apostolul” (p. 108).
După trei zile de mers prin pustie, aşezându-şi tabăra lângă o apă, israeliţii însetaţi au aflat această apă cu neputinţă de băut din pricina amărăciunii ei. Lemnul aruncat de Moise în ea a preschimbat-o însă în apă bună de băut. Tot astfel, arată sfântul Grigorie, celui ce a ieşit din robia plăcerilor pătimaşe „la început viaţa în libertatea de patimi i se pare grea şi fără gust, despărţit fiind de plăceri. Dar dacă se aruncă lemnul în apă, adică dacă primeşte cineva taina Învierii, care şi-a avut începutul” prin lemnul Crucii, „simţirea lui este mângâiată de o dulceaţă plăcută şi astfel viaţa lui virtuoasă i se face mai dulce şi mai iubită, fiind îndulcită de nădejdea celor viitoare” (pp. 108-109).
Cele douăsprezece izvoare şi cei şaptezeci de finici întâlniţi mai departe în cursul călătoriei închipuie pe „cei doisprezece apostoli” din care va ţâşni harul, respectiv pe cei şaptezeci de apostoli „hirotoniţi, trimişi în toată lumea” (p. 109).
Opririle sunt „virtuţile în care cel ce urmează stâlpului de nor, înaintând mai departe, îşi aşază tabăra şi se odihneşte” (p. 110). Minunea izvorârii apei din stâncă arată pe cel ce se face prin cele mai dinainte „primitor al lui Dumnezeu”, piatra fiind Însuşi Hristos (I Cor. 10, 4). Căci, arată sfântul Grigorie, Hristos, care pentru necredincioşi e greu de pătruns („nebunie şi sminteală”), prin atingerea credinţei se face băutură celor însetaţi şi „curge înlăuntrul celor ce-L primesc” (ibid.).
Sfârşirea merindelor în pustie e urmată de curgerea manei cereşti, minune prin care e arătat Cuvântul, „pâinea ce s-a coborât din cer”, fiind „vestită de mai înainte taina săvârşită cu Fecioara” (p. 112). Este o hrană care „la vedere e de un singur fel, dar însuşirea ei e de multe feluri, făcându-i-se fiecăruia potrivită cu dorinţa lui” (p. 111); astfel, Cuvântul „îşi potriveşte lucrarea după însuşirile” celor ce se împărtăşesc cu El, făcându-se „celor mai desăvârşiţi (…) hrană mai tare, celor mai slabi legumă, iar pruncilor, lapte” (p. 112).

Florin Caragiu

Vezi şi:

Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Viaţa lui Moise" (I).
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Suflet şi Înviere" (I).
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Suflet şi Înviere" (II).
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Marele Cuvânt Catehetic" (I)
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Marele Cuvânt Catehetic" (II).
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Împotriva lui Eunomie";
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Fericiri";
Sfântul Grigorie de Nyssa, "Despre Feciorie"

(va apărea în "revista Sinapsa")