azi m-am jucat cu Ioan cel mic

trăgea de firul maşinii de călcat.
am mâncat împreună cu el,

ne-am uitat la „doamna şi vagabondul”.

pe seară, am văzut de departe mâini fluturând,

pe scara metroului cu care tu nu mai mergi de ani întregi.

dau peste intrări surprinzătoare.

o dată am leşinat. la trezire mă aşteptam să fie în jur mulţi oameni

îngrijoraţi, zbătându-se să mă resuscite, dar nu,

căzusem drept în genunchi, mă rugam în spatele bisericii
ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat,

şi nici n-ar fi trebuit să ştiu de ce şi cum a fost să fie aşa.

m-am mirat de murmurul buzelor

în fracţiunea de secundă în care m-am surprins.

încerc s-apuc să gust din bătrâneţe,
chiar şi într-un băţ, vorba mamei.
cineva suferă de foame, aşteaptă un semn.
la strană e frig, pe geam primii fulgi patinează.

nu sunt singur.
acum intri şi ieşi din mine, trăgând după tine fâşii de piele,

moi precum cârpele lui Lazăr, când a-nviat

şi s-a arătat, pe jumătate legat,
în gura peşterii, la auzul unui glas cunoscut.