joi, 22 decembrie 2011

azi m-am jucat cu Ioan cel mic















trăgea de firul maşinii de călcat.
am mâncat împreună cu el,
ne-am uitat la „doamna şi vagabondul”.

pe seară, am văzut de departe mâini fluturând,
pe scara metroului cu care tu nu mai mergi de ani întregi.

dau peste intrări surprinzătoare.

o dată am leşinat. la trezire mă aşteptam să fie în jur mulţi oameni
îngrijoraţi, zbătându-se să mă resuscite, dar nu,
căzusem drept în genunchi, mă rugam în spatele bisericii
ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat,
şi nici n-ar fi trebuit să ştiu de ce şi cum a fost să fie aşa.

m-am mirat de murmurul buzelor
în fracţiunea de secundă în care m-am surprins.

încerc s-apuc să gust din bătrâneţe,
chiar şi într-un băţ, vorba mamei.
cineva suferă de foame, aşteaptă un semn.
la strană e frig, pe geam primii fulgi patinează.

nu sunt singur.
acum intri şi ieşi din mine, trăgând după tine fâşii de piele,
moi precum cârpele lui Lazăr, când a-nviat
şi s-a arătat, pe jumătate legat,
în gura peşterii, la auzul unui glas cunoscut.

2 comentarii:

Anonim spunea...

Parca se vad lectiile pe care le luam de la recentul premiat cu Nobel pentru poezie.

Florin Caragiu spunea...

Nu m-am gândit la asta, dar cred într-adevăr că există transfuzii de substanţă artistică din partea creatorilor sau creaţiilor care ne-au impresionat profund. Mulţumesc!