Despre Taina Filiaţiei (II)

1. Perspectiva teo-antropologiei iconice

În concepţia părintelui Ghelasie Gheorghe, filiaţia constituie o cheie de boltă a ermineuticii creştine, şi este recunoscută ca o taină înrădăcinată în Hristos, Dumnezeu şi Om. În acest sens, Omul nu reprezintă doar specia om, ci o realitate infinit mai generală, cu implicaţii foarte largi în înţelegerea noţiunii de om, cu privire la ce reprezintă ea în esenţă. Astfel, definiţia omului porneşte de la Ipostasul divino-uman al lui Hristos, prin care Dumnezeu-Fiul şi-a asumat creaţia din interiorul universului creat ca Fiu al Omului, şi ca o punte de legătură atât între creat şi increat, cât şi între elementele şi nivelurile întregii existenţe, actuale şi posibile. Omul fiind creat după chipul lui Dumnezeu, el însuşi urmează să fie „un centru şi un principiu al unităţii lumii” (Ierom. Ghelasie Gheorghe, „Mic Dicţionar de Isihasm”, Col. Isihasm, Rm.-Vâlcea, 1996, p. 52), o sinteză a naturii şi a spiritului înduhovnicit, cu alte cuvinte un microcosmos. Toată creaţia Îl are în sine pe Hristos, prin urmare în micro- şi în macrostructurile ei îl are în sine pe om, ca un fel de numitor comun universal, ce face cu putinţă acel destin al naturii întru umanizare de care au vorbit sfinţii părinţi.
„Chipul de om prin care Hristos creează lumea reprezintă chipul unităţii cosmice” (idem, p. 55), pecetea iconică în virtutea căreia toate ajung să comunice unele cu altele, în transfer de dragoste şi slujire. Şi îngerii şi natura şi omul sunt înrudite între ele – afirmă părintele – prin acelaşi chip de Om – asumat în Ipostasul Fiului Dumnezeiesc, în Logosul divin de dinaintea Întrupării istorice. Astfel, „umanizarea naturii şi îndumnezeirea omului sunt «în destinul acestui chip»” (idem, p. 59). Ca o consecinţă, solidaritatea şi comuniunea cosmică se petrec prin medierea fiinţei de excepţie numită om, purtătoare de chip dumnezeiesc. „De aceea, tot universul este cu ochii pe om, şi toate caută să se unească în om” (idem, p. 68).
Antropomorfismul şi personificările plastice, inerente oricărui limbaj uman natural, corespund cu adevărul iconic constituit de om prin chipul lui Hristos. Antropologia iconică e în dezacord cu toate acele filosofii pretins creştine care, meditând asupra unei ipotetice evoluţii spirituale a universului creat, nu se opresc la om, considerându-l pe acesta doar o specie între altele şi doar o formă nesemnificativă pentru ansamblul devenirii universale.
Dimpotrivă, omul, cu destinul său de îndumnezeire, este o placă turnantă, afirmă părintele Ghelasie, un punct terminus ca şi un punct de început, a cărui menire este să întoarcă pământul cu faţa spre cer.

2. Paternitatea şi filiaţia

Dumnezeu întrupat îşi manifestă natura de Fiu în creaţie. Fiul lui Dumnezeu se face şi Fiu al Omului şi, prin aceasta, din interiorul lumii create se adresează încă o dată tatălui Dumnezeu cu apelativul „Tată”. Omul-Hristos este Cel ce va ridica întreaga creaţie spre bucuria înfierii. Schleiermacher, luându-şi ca bază de plecare a consideraţiilor sale un imanentism intuitiv, identifica un fundament al psihologiei umane, şi nu numai, referindu-se la aspiraţia spre a fi dependent şi ocrotit de o fiinţă superioară, puternică şi iubitoare, de tip patern. Nostalgia Tatălui este specifică omului. Nu mai puţin, acesteia îi corespund, şi în universul naturii animale, capacitatea de a se lăsa domesticit, adoptat, dresat şi învăţat, şi supunerea faţă de un stăpân, de preferinţă bun.
Creaţia structurată în ierarhii existenţiale manifestă, la un nivel de trăire superior, erosul ca pe o iubire filiativă. În universul curăţit de păcat, filiaţia, structuratoare de ierarhii spirituale, conferă sensul slujirii, al relaţiei înseşi. Gestul de rugăciune, gestul iconic, spune părintele Ghelasie, creează plastica iubirii filiative. Cu aceasta, suntem departe de tot ceea ce cade sub stăpânirea oarbei necesităţi.

3. Mistica dăruirii

Fiul reprezintă taina Iubirii Treimice, agape, cea care depăşeşte orice închidere în dualitate. Către al Treilea (indicat „mai presus de număr”) se revarsă dăruirea. Fiul este fundamentul legăturilor şi comuniunii cosmice. „La nivel atomic, este valenţa, coeziunea” (Ierom. Ghelasie Gheorghe, „Logosul Hristic”, Col. Isihasm, Rm.-Vâlcea, 1996, p. 23). Totul se cere dăruit. Femeia-„biserică” îşi dăruieşte trupul spre întruparea divinului” (idem, p. 66), astfel încât mistica femeiii ţine de natura darului supreme, constând, după părintele Ghelasie, în „a dărui permanent trup Divinului în lume, ca o jertfire neîncetată” (idem, p. 66).
Frumuseţea şi gingăşia proprii chipului feminin arată, de fapt, faţa de rai a copilului, ce se reflectă în aceste trăsături. Mama e totodată o copilă, femeia-fecioară. Cu această interesantă remarcă, părintele Ghelasie a deschis calea către o analiză a psihicului uman (o psihanaliză sui-generis), întreprinsă pe fundamentele gândirii creştine. (În această linie de reflecţie, dacă femeia are menirea coborârii divinului în lume, bărbatul are menirea ridicării lumii în Dumnezeu).

4. Păcatul, ca ucidere a memoriei originii

După părintele Ghelasie, uciderea acestei memorii originare comportă un dublu sens cu aspecte corelate: pe de o parte, ca în interpretarea freudiană a mitului lui Oedip omul săvârşeşte paricidul, refuzându-l pe Dumnezeu. Pe de altă parte, se arată, este oprită „Naşterea”, este omorât „Copilul”, fructul dăruirii. Templul Duhului Sfânt, locul naşterii Domnului a suferit cea mai gravă pângărire.
Fiinţa umană uită de menirea sa supremă, aceea de a-L „naşte din sine” pe Dumnezeu. Părintele Ghelasie accentuează rolul femeii, acela de a pregăti un locaş de întrupare Divinului. Filiaţia ca naştere e menită să refacă unitatea dintre cer şi pământ. „Feminitatea mistică ne duce cu gândul la un locaş sfânt, la frumuseţea de rai, adică la un Cer şi un Pământ în împletire. Este frumuseţea desăvârşită a firii omeneşti. Pe aceasta, de fapt, o cântă, chiar fără să ştie, poeţii” (Ierom. Ghelasie Gheorghe, „În căutarea unei psihanalize creştine”, Col. Isihasm, Rm.-Vâlcea, 1995, p. 55). Cu privire la ideea de naştere, părintele Ghelasie evidenţiază, în conformitate cu revelaţia creştină, trei înţelesuri ale acestei idei.
1. „Naşterea” din Cuvântul Creator divin (Hexaimeronul facerii lumii). Menţionăm că în context s-a recurs la o extensie a sensului teologic pe care îl reprezintă naşterea (e vorba de Naşterea Fiului din Tatăl), acelaşi cuvânt fiind folosit şi pentru a desemna facerea. După autor, relevanţa şi generalitatea ideii de filiaţie a permis această extensie semantică, fără însă a fi prilej de confuzie între fiinţa necreată creatoare, şi fiinţa creată, între Naşterea cea mai dinainte de veci a Fiului, Cel deofiinţă cu Tatăl, şi Geneza lumii create, împlinită după chipul şi după voia lui Dumnezeu. „Prin filiaţie putem raporta totul în termeni de naştere” („Logosul Hristic”, p. 11).
2. Naşterea în condiţiile Paradisului, ca o multiplicare sau creştere a vieţii după legile unei naturi neafectate de păcat. Se cere, desigur, aici arătată deosebirea care există între rai şi Împărăţia Cerurilor. „Învierea hristică aduce cu sine refacerea Raiului ca Împărăţia Cerurilor, mai presus de Pomul Vieţii Paradisiac” („În căutarea unei psihanalize creştine”, p. 54).
3. Al treilea chip de naştere, ca naştere a Divinului din chipul creat. În acest caz, este vorba despre o naştere duhovnicească, atunci când se naşte asemănarea din chip. Tipologia mistică a bărbatului, după cum am amintit, este interpretată din această perspectivă, aceea de a ridica lumea la cele de Sus, de a o „întrupa” în Dumnezeu. Icoana pământească a acestei naşteri o constituie prin excelenţă monahismul. Coborârea lui Dumnezeu în creaţie şi ascensiunea creaţiei întru îndumnezeire sunt evenimente fundamentale ale existenţei, care ţin de fiinţa creată în ce priveşte menirea ei, de sens şi de ontologie.
Părintele Ghelasie trimite, prin aceasta, la ceea ce el numeşte o tipologie fiinţială, prin care identifică bărbatul şi femeia, deosebindu-i; criteriul distincţiei nu este sexul, ci relevanţa mistic-teologică a fiecăruia; avem, astfel, chipul preoţiei specific bărbatului şi chipul de biserică asociat cu femeia. Femeia-mamă nu este o noţiune legată exclusiv de naşterea fizică. Icoana paternităţii o întemeiază, în sens mistic, paradoxal, fecioria maicii Domnului, cea care-L naşte pe Fiul lui Dumnezeu, în condiţiile desăvârşitei neprihăniri. Tocmai de aceea, Maica Domnului – se subliniază – „a fost considerată uşa Împărăţiei cerurilor” („În căutarea unei psihanalize creştine”, p. 57).
„Coborârea lui Dumnezeu în împărăţia lumii create dă viaţă Raiului. Raiul, însă, e menit să crească spre Împărăţia Cerurilor, ca o naştere inversă, a creaţiei în Dumnezeu” (idem, p. 57). Părintele Ghelasie a văzut în filiaţie taina creştinismului, cu tot ce transmite acesta mai specific. „Însăşi Dumnezeirea Treimică este în Sine în Naşterea Fiului în Fiinţă” (idem, p. 58). Totodată, „în sens creştin, sensul creaţiei este Întruparea lui Hristos, De aceea, raţiunea lumii este omul, întrucât Fiul Divin se întrupează în om, chipul cel cu dublă asemănare, deschizând simultan către divin şi către creat, unindu-le” (Ierom. Ghelasie Gheorghe, „Ecce Homo”, Col. Isihasm, Rm.-Vâlcea, 1999, p. 16). Chip al Filiaţiei, Taină a Crucii, omul după chipul lui Dumnezeu rămâne fiinţa privilegiată a teologiei şi problema cea mai spinoasă a filosofiei.

5. „Veţi fi ca Dumnezeu”

Căderea lumii atrage după sine dezumanizarea universului. „Veţi fi ca Dumnezeu” marchează ieşirea din sfera filiaţiei, care e prin excelenţă sfera ritualică a relaţiei duhovniceşti. „A fi ca Dumnezeu” înseamnă a uita de fiinţa lui Dumnezeu, înseamnă a cădea sub tăişul patimilor ce au ca scop şi ca mijloc de acţiune posedarea, nu dragostea. O dată cu reificarea şi cu idolatrizarea darului, concomitent cu ignorarea Dăruitorului, se instituie logica impersonală a posesiunii şi cea a predatorismului, într-o acerbă luptă pentru existenţă, ai cărei protagonişti sunt impulsurile oarbe, rupte de raţiune şi de conştiinţă. „Fiul”, acel liant mistic al integrităţii logosice a fiinţei, a fost sacrificat.

6. Fiul este Cuvântul

Cuvântul lui Dumnezeu este Iisus Hristos, Fiul, Logosul „prin care toate s-au făcut”. Astfel, filiaţia se află la originea tuturor demersurilor organic integratoare şi a acelor deveniri creatoare care caută să întrupeze adevărul, mai presus de simple teoretizări. Dacă filosoful Martin Heidegger numea limbajul ca o „casă a fiinţei”, putem spune, în înţelegerea creştină, că Hristos, singurul ce deţine în Ipostasul său atât chipul dumnezeiesc cât şi chipul de creaţie, atât firea dumnezeiască cât şi firea omenească, este Cuvântul întrupat ce constituie în adevăr „Casa fiinţei”. Pe acest traseu se unesc punctele cele mai îndepărtate în fulminaţii de conexiuni rămase inexplicabile, de cele mai multe ori, pentru iscodirile minţii omeneşti.
Fiind însăşi motivaţia ritualului închinării, filiaţia este asemenea unui diapazon de aur, care dă nota ideală pentru spiritul în care se cere întreprinsă orice cercetare: este vorba de duhul smereniei. „Filiaţia este naşterea perpetuă de idei şi de realităţi” („Logosul Hristic”, p. 28). Dar sensul ei ultim rezidă în Întrupare, care face cu putinţă să apară punţi solide între domeniile aparent separate. În acest caz, circuitele se refac, adevărul circulă, lumina de atâta timp stinsă se aprinde. „Eu sunt Lumina lumii”, adevereşte Hristos.
Putem spune că aspiraţia de astăzi spre o teorie unificată a cunoaşterii în ştiinţă se leagă tocmai de sentimentul filiativ, de convingerea pe jumătate conştientă că trebuie ca ceva anume să nască altceva. A crede că unităţile existenţei se nasc unele pe altele e cu totul altceva decât a spune că ele sunt asemenea zarurilor aruncate de hazard. Simbolic, naşterea reprezintă opusul legăturii întâmplătoare, contrarul non-sensului. Prima implică motivaţia, interesul conştient, profund, pentru a descoperi într-un eveniment un sens major, conex întregului. Filiaţia prezidează naşterea ideilor perene, e la originea inspiraţiilor fecunde, proclamând ieşirea din izolare, o dată cu învierea inimilor împietrite.

Florin Caragiu


(va apărea în revista „Sinapsa”, nr. X)


Vezi şi textul "Despre Taina Filiaţiei".