Părintele Ghelasie a realizat una dintre sintezele importante ale teologiei patristice, axând dezvoltările sale teologico-mistice pe taina filiaţiei, gândită ca o coloană vertebrală a înţelegerii creştine. Principalele dezvoltări dogmatice ale Ortodoxiei creştine, de altfel, se dezvoltă în jurul acestei taine centrale, lămurind aspecte ale ei, după cum aflăm şi din volumul „Taina Filiaţiei” (Platytera, 2011), semnat de ieromonahul de la Frăsinei.
Dogma Sfintei Treimi, practic, se întemeiază pe naşterea Fiului şi purcederea Duhului Sfânt, Persoanele Dumnezeieşti deofiinţă, Originea absolută fiind nu un principiu, sau un ansamblu de idei platonice, ci Însuşi Tatăl Dumnezeiesc. Tocmai prin această întemeiere Dumnezeu cel slăvit în Treime poate fi numit Dragoste în Sine şi dincolo de Sine, revărsată în creaţia a cărei aducere la fiinţă din nimic e motivată de aceeaşi dragoste a Tatălui către Fiul, în Duhul Sfânt.
Creaţia din nimic presupune tocmai faptul că la baza ei nu se află nimic altceva creat, ci este creată prin, în şi întru Logosul Dumnezeiesc, prin voia lui Dumnezeu şi după chipul Lui. Filiaţia ei este în dragostea divină şi în taina universală a Întrupării Fiului lui Dumnezeu ca Logos transcendent ce susţine lumea cu atotprezenţa Sa lucrătoare, ca lumea să se îndumnezeiască în Trupul Lui, printr-o naştere de Sus. Tocmai creaţia din nimic face posibil ca zidirea să fie gândită ca purtătoare a tainei filiaţiei, care îi dă orientarea iconică spre împlinirea sa în unire cu Hristos, altfel spus, în orizontul înfierii dumnezeieşti.
Dogma hristologică reiese, la rândul ei, din taina filiaţiei, care izvorăşte din sânurile dumnezeirii şi se pecetluieşte şi în fiinţa creată din nimic. Fiul lui Dumnezeu e Logosul ce cuprinde în Sine toate chipurile, sau icoanele, sau loghii creaţiei, creând şi susţinând viaţa, conducând-o prin iconomia divină spre eshatologica ei intrare în condiţia veşniciei. Cum Fiul lui Dumnezeu asumă în Ipostasul său unic, sau enipostaziază firea omului creat după chipul Lui, cele două firi ale lui Hristos sunt unite în mod neîmpărţit, nedespărţit, neamestecat şi neschimbat. Taina chipului lui Dumnezeu „pecetluit” sau „întrupat” în creaţie e însăşi taina filiaţiei întemeiată în Logosul divin ce se întrupează progresiv în lume spre a o îndumnezei, şi această taină a întrupării Fiului luminează înţelegerea asupra perihorezei firilor în Logosul întrupat.
Taina omului şi taina creaţiei în general sunt modelate tocmai prin întemeierea lor în Logosul şi creşterea lor sinergică în taina Filiaţiei, istoria fiind răspunsul participativ al creaţiei la darul şi pecetea Cuvântului întrupat, în Duhul Sfânt. Pecetea Logosului stă la temelia tuturor făpturilor, de aici temeiul unei antropologii şi a unei cosmologii iconice, şi posibilitatea zugrăvirii icoanei în materie dezbătută la Sinodul al VII-lea ecumenic. Iată cum taina filiaţiei este cheia de înţelegere a principalelor dogme creştine. Însăşi distincţia între fiinţa şi energiile necreate dumnezeieşti îşi are, la părintele Ghelasie, pe temeiul tainei filiaţiei, o importantă şi necesară transpunere antropologică, ce descoperă omul ca pe o fiinţă apofatică, ce îşi aduce răspunsul său participativ la liturghia vieţii create de Dumnezeu.
Căderea aduce, din contră, o înstrăinare de taina filiaţiei, o rătăcire de fiu risipitor. Starea de cădere, de boală existenţială a omului, este astfel, definită prin slăbirea raportării participative la taina filiaţiei, până la pierderea conştiinţei filiale, identitare. De aceea, metodologia Bisericii este una a terapiei de suflet şi trup, a restabilirii condiţiei filiale prin care omul îşi poate „veni în fire”, întorcându-se la iubirea Tatălui printr-un act de pocăinţă (metanoia). Mai mult, o dată cu omul şi natura aşteaptă descoperirea slavei fiilor lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, slava înfierii divine este plămada vieţii veşnice pentru întreaga creaţie.
Practica isihastă are în centru chemarea numelui Fiului lui Dumnezeu, şi, mai mult, gestul de primire a tainei peste fire a înfierii divine, prin sălăşluirea Fiului în fiinţa creată, şi o dată cu Fiul lui Dumnezeu a Preasfintei Treimi, această reciprocă pătrundere mistică şi împărtăşire între Dumnezeu şi creaţie fiind scopul pentru care Dumnezeu a creat lumea. De aceea, practica isihastă, care e chintesenţa trăirii creştine, pune un accent atât de pronunţat pe taina filiaţiei, pe purificarea în rugăciune şi participare liturgică, spre a afla înlăuntrul inimii rugăciunea Duhului Sfânt: „Avva, Părinte!”. Dacă îndumnezeirea aduce cu sine oprirea gândurilor minţii unei persoane care se face primitoare a slavei divine, aceasta nu înseamnă nicidecum o oprire a înaintării în taina Întrupării divine, ci dimpotrivă, o intensificare a ei prin transfigurarea firii create. De aceea, părintele Ghelasie aduce în prim plan, pe bună dreptate, gestul iconic ca gestul ce nu se desfiinţează în taina îndumnezeirii, fiind gestul dăruirii proprii dragostei ce dă „trup” lui Dumnezeu. De aceea, aşa cum dragostea va rămâne chiar atunci când credinţa şi speranţa se vor desfiinţa, tot astfel când gândurile minţii încetează, gestul iconic al deschiderii către Dumnezeu, al primirii lui Dumnezeu şi improprierii iubirii Lui, gest al opririi sau statorniciei în starea de închinare, rămâne în starea desăvârşită, ca o mărturie a faptului că îndumnezeirea nu dizolvă firea creată şi specificul ei, nici măcar atunci când îi copleşeşte lucrările cu bogăţia Harului.
Astfel, gestul iconic ca gest de închinare, gest filial propriu făpturii create de raportare la Dumnezeu şi receptare a pogorârii divine, exclude orice scenariu panteist din filmul creaţiei. De asemeni, dualismul gnostic este exclus prin însăşi logica iconică ce are la bază pecetea în creaţie a tainei filiaţiei. Astfel, putem distinge, o dată cu părintele Ghelasie, între o logică trinitară sau iconică, care nu e una antagonistă ci a afirmării şi supraafirmării, şi se imprimă pe chipurile create ca pecete a Logosului divin ce a asumat şi chipul creat ca Fiu al Omului, şi o logică antagonistă, rezultat al căderii care declanşează lupta contrariilor. Această logică antagonistă, cu dezbinările induse în fire de cădere, este depăşită în vederea duhovnicească, ce readuce în atenţie taina chipului originar al creaţiei şi trimite spre cea a împlinirii eshatologice.
Fără această distincţie, se pot face confuzii majore, ca, spre exemplu, cele din scenariile scientiste ale evoluţionismului teist, ce ajung să considere, contrar viziunii scripturistice, moartea ca pe un fenomen originar, sădit de însuşi Dumnezeu în creaţie, şi lupta acerbă pentru supravieţuire drept o caracteristică a vieţii create bune de Dumnezeu. Fără a lua în calcul „bariera” căderii, ce depăşeşte cadrele oricărei cercetări şi explicaţii ştiinţifice, scenariile cosmologice evoluţioniste ajung să piardă pe drum taina omului şi pe cea a creaţiei lumii de către Dumnezeu. De aceea, părintele Ghelasie vorbeşte nu despre o evoluţie a omului din vreun pretins început animalic, sălbatic, inconştient, ci de o evoluţie sau ridicare din abisul sau tenebrele căderii a omului prăbuşit într-un fel de aparentă „semi-animalitate” prin pierderea Harului lui Dumnezeu.
Ba mai mult, animalitatea însăşi cum o vedem nu este în starea ei originară, ci a fost afectată de căderea omului. Căci ultima a atras cu sine o sălbăticire a întregii naturi, înstrăinate la rându-i de logosul ei prin căderea omului. Practic, e vorba de o slăbire catastrofică a condiţiei iconice a făpturilor create, o dată cu primirea de către om – inelul de legătură al creaţiei – a înrâuririlor demonice şi ieşirea lui din comuniunea cu Dumnezeu. Însă Dumnezeu nu l-a lăsat pe om să se piardă, ci prin Iisus Hristos şi Întruparea sa ne-a dezvăluit taina însăşi a Creaţiei, condiţia ei liturgică, ce poate fi reluată prin împărtăşirea de taina Trupului lui Hristos, de slava Învierii Sale.
Taina filiaţiei în Hristos distinge revelaţia creştină de orice altă înţelegere religioasă panteistă, spiritualistă, materialistă, idealistă, monistă, dualistă, iconoclastă etc. Concepţiile antice referitoare la un pretins antagonism ontologic între materie şi spirit nu îşi mai au locul în creştinism, pentru că acestea două au o filiaţie comună în chipul Logosului întrupat. De asemeni, zisa iluzie a spiritului ce se pierde pe sine în natură spre a se elibera de ea în final prin revenirea la sine, nu poate fi acceptată de o înţelegere creştină ce subliniază rostul înfierii şi transfigurării omului întreg în Hristos, ca punte de unire între natura creată şi Dumnezeu.
Aici se află sâmburele specificităţii creştine, deoarece Cuvântul Întrupat nu poate fi redus la nici o idee, la nici un principiu, la nici un Dumnezeu care nu e înţeles în Treimea Preasfântă a Dragostei Transcendente şi Creatoare. Lumea însăşi apare din taina Liturghiei nevăzute, din sânul Sfintei Treimi, prin care Fiul aduce prinos spre binecuvântare întru a lua fiinţă, darul său de iubire Tatălui, chipul filiaţiei de creaţie conceput după însuşi Chipul Său, în totodată pecetea dragostei Sfântului Duh. De aceea, s-ar putea afirma că gradul de universalitate al unei entităţi create este conferit de măsura participării la Logosul divin prin punerea în lucrare a condiţiei sale de filiaţie de creaţie. Căci universal, la modul absolut, mai presus de orice „generalitate”, este Însuşi Logosul ce cuprinde toate, rămânând necuprins, Logosul care stă la temelia tuturor lucrurilor, dându-le o profunzime apofatică prin pecetea Sa iconică. De aceea, după cum am amintit, creştinismul nu poate fi adus la un numitor comun cu nici o altă producţie a gândirii omeneşti, pentru că nucleul său ireductibil nu stă în vreo constelaţie de idei, în ceva ce se poate face şi desface prin înţelepciunea omenească, ci în revelarea mai presus de fire a Chipului lui Dumnezeu în Fiul lui Dumnezeu Întrupat, în Cuvântul cel mai mult decât idee, Icoana naturală, necreată, Ipostatică a Tatălui. Am fost creaţi după însăşi această Icoană, în Care – o spune Apostolul Pavel – „ne mişcăm şi suntem”...
Cât de multe implicaţii are în viaţa concretă personală şi eclezială taina filiaţiei ne face atenţi tot părintele Ghelasie, în aceste vremuri de relativizare galopantă a specificului identitar. Astfel ajungem să înţelegem – lucru extraordinar de important – specificul de bărbat şi pe cel de femeie, în unicitatea lor, ele oglindind tocmai împletirea între chipul de creaţie (chipul de Fiu al Omului) şi chipul lui Dumnezeu (Chipul Fiului lui Dumnezeu, sau pecetea Sa), într-o anumită orientare specifică. Astfel, în chipul de bărbat în evidenţă este chipul Fiului lui Dumnezeu ce se întrupează în creaţie, iar în cazul femeii, în evidenţă este chipul de Fiu al Omului, sau chipul de creaţie ce întrupează pe Dumnezeu. De aici, slujirile sau lucrările liturgice specifice: femeia coboară sau naşte Divinul în creaţie, bărbatul înalţă creaţia în Dumnezeu. Taina bărbatului şi cea a femeii oglindesc astfel, împreună, iconic şi sinergic, unica taină a mântuirii, afirmată, între alţii, de sfântul Atanasie cel Mare: „Dumnezeu S-a întrupat ca omul să se îndumnezeiască”. Plecând de aici putem înţelege mai departe chipul de preoţie specific bărbatului şi chipul de biserică, specific femeii, în orânduirea eclezială.
Se cuvine să remarcăm aici că această erminie de gândire creştină ortodoxă pe care ne-o oferă părintele Ghelasie în scrierile sale este în postura de a aduce clarificări foarte importante în ce priveşte un fenomen care a marcat psihanaliza, şi prin acestea cultura ultimelor veacuri în general, fenomen denumit generic prin complexul sau mitul lui Oedip. Părintele Ghelasie decelează aici însăşi trauma înstrăinării omului de Dumnezeu. Practic, se ghiceşte aici însăşi fenomenologia căderii: „uciderea” chipului de filiaţie şi însoţirea cu o corporalitate care nu mai întrupează pe Dumnezeu şi nu mai renaşte în El. Însă chipul de filiaţie nu poate fi „distrus”, ci înviază în om o dată cu întoarcerea sa cu faţa către Dumnezeu şi cu venirea în fire proprie fiului risipitor. Drumul de vindecare trece, aşadar, prin recuperarea conştiinţei de filiaţie de creaţie în raport cu Dumnezeu, Părintele luminilor, şi cu Fiul Lui, după al Cărui chip am fost creaţi în Duhul Sfânt. Aceasta este lucrarea centrală a vieţii Bisericii, a cărei sevă liturgică se prelungeşte în viaţa mistică a mădularelor Trupului lui Hristos. Căci părintele Ghelasie îndeamnă la o prelungire mistică a acestei vieţi liturgice a Bisericii, prelungire care este, în chip tradiţional, însăşi viaţa isihastă.
O trăsătură specifică a misticii iconice carpatine, pusă în lumină de părintele Ghelasie, pe filiaţia unei tradiţii monahale din Munţii Apuseni, este vederea ca pregustare, a sfârşitului, ca şi cum ar fi prezent dintru început, tainic, în inima începătorului în ale vieţii isihaste. Această vedere a lumii în icoană – icoana iubirii Sfintei Treimi – ca şi cum am fi în împărăţia lui Dumnezeu – şi, oare, Trupul lui Hristos cel înviat nu este plămada ei mereu prezentă şi actuală în inima lumii? – e ca o busolă interioară ce oferă nepreţuitul simţ de orientare spre cele veşnice, pe calea cea strâmtă şi cu chinuri, încercată de ispite şi suferinţe, a vieţii pământeşti. De cele mai multe ori, tocmai pierderea din vedere a finalităţii supraistorice a lumii duce la confuzie şi la rătăcire. De aceea, pentru reuşita în urmarea căii sau metodei isihaste, de mare ajutor este ca sfârşitul să fie pregustat, să fie prezent în sămânţă, dintru începutul nevoinţelor. Acest lucru îl face chiar Dumnezeu, atunci când, după cum spun părinţii, oferă ucenicului harul şi mângâierea la început de drum, spre a se putea orienta mai departe. Şi chiar dacă se întâmplă ca harul primit la început să se retragă, pentru un timp, spre cercare, tocmai experierea şi memoria lui vie, iconică, îl ajută pe ucenic să rămână credincios harului ce i s-a dat.
Mai mult, spaţio-temporalitatea istorică şi condiţia veşniciei nu se află, nici ele, în înţelegerea părintelui Ghelasie, într-un raport antagonist. Astfel, arhechipurile veşnice ale spaţiului şi timpului îşi au filiaţia în Cuvântul Creator, a Cărui taină a Întrupării oferă „spaţiu” lumii create, şi respectiv în Duhul Sfânt, a Cărui lucrare este arhechip al prefacerii sau preschimbării ce caracterizează timpul. Altfel spus, spaţiul şi timpul însele sunt pecetluite de arhechipurile Fiului şi Duhului Sfânt, având o orientare originară spre înveşnicirea lumii în iubirea Tatălui Dumnezeiesc. Regăsirea chipurilor dumnezeieşti ce pecetluiesc spaţiul şi timpul oferă necesara orientare pentru o valorizare a istoriei în lumina veşniciei, în chip necontrar acesteia. Această interpretare a spaţiului şi timpului în lumina arhechipurilor divine a fost reiterată recent de părintele profesor Dumitru Pintea, de la Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universităţii din Bucureşti.
Sigur, părintele Ghelasie discerne necontenit între chipurile originare şi chipurile deformate de cădere, între taina firii create bune de Dumnezeu şi condiţia căderii, în care se manifestă bivalenţa veşmintelor de piele: pe de o parte, ele pot deveni trasparente în raport cu Trupul originar al comuniunii cu Dumnezeu, dacă omul îşi redobândeşte conştiinţa filială, pe de alta, ele pot întuneca sau oculta vederea de suflet, dacă omul înclină cu mintea şi inima spre realitatea unui răspuns contrar, producător al iluziei „golului” absenţei lui Dumnezeu, după anti-tiparele gândirii demonice.
Este foarte importantă, de asemeni, înţelegerea comunitară a istoriei, în desfăşurarea ei prin verigile date de naşterile din creaţie. Dacă Dumnezeu creează în mod direct sufletul oricărui om, pecetluindu-l cu taina chipului Său, şi, prin urmare cu un memorial al vieţii dumnezeieşti cu care e menit să relaţioneze participativ, trupul său ia din trupul părinţilor memorialul filiaţiei pământeşti, prin care primeşte în acelaşi timp o cruce de moştenire sau o menire de ardere a moştenirii păcătoase a părinţilor, şi darul purtării filiale a acestei cruci sau ducerii la împlinire a acestei meniri. Bineînţeles, prin naştere se transmite, în acelaşi timp şi în primul rând, memorialul zestrei sfinte a virtuţilor şi iubirii părinteşti. Transmiterile de memorial pot avea loc în dublu sens, astfel că lumea e privită în „legătura dragostei”, pe care a sădit-o Dumnezeu dintru început în taina naşterilor din creaţie. Creaţia este, astfel, zidită în taina filiaţiei, în care îşi descoperă propria „fiinţă întru comuniune” (Zizioulas).
Drumul de la chip la asemănare al omului este, în fapt, calea de actualizare a memorialului de chip, prin răspunsul său participativ la actul creator divin, în direcţia alipirii la un singur Trup al îndumnezeirii lumii, prin prefacerea săvârşită de Duhul Sfânt.
Florin Caragiu
(text prezentat de autor la cel de-al Treilea Colocviu Naţional dedicat personalităţii părintelui Ghelasie Gheorghe de la Frăsinei, desfăşurat la Universitatea „Transilvania” din Braşov, 24 Noiembrie 2011.)
Alte articole de acelaşi autor pot fi accesate aici.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu