Cercetătorii europeni sunt în pragul unei descoperiri epocale în fizică. Dacă este adevărat ce spun ei, atunci va fi pus sub semnul întrebării însuşi reperul de bază al fizicii cuantice, aşa cum l-a formulat Albert Einstein. În esenţă, teoria savantului german afirma că nimic nu este mai rapid decât lumina. Şi totuşi, prin observaţii experimentale de ultimă oră, se constată că există particule mai rapide decât lumina. Un întreg edificiu al unei cunoaşteri pretins sigure începe să se clatine. Imaginea lumii aşezate în ecuaţii pare, intermitent, a se sustrage acestora. Posibil, nu este departe vremea când vom asista la revizuirea manualelor de fizică.
Încă o dată se adevereşte faptul că existenţa este infinit mai complicată decât ce poate face din ea un scenariu de observare, fie el şi numit, cu deplină încredere, ştiinţific. De altfel, o dată cu avansul fizicii cuantice, s-a impus un adevăr, în parte straniu: acela ce arată că mijloacele de observare constituie şi un handicap, nu doar un avantaj al cunoaşterii. Instrumentul acţionează şi ca un factor ce se interpune între imaginea realităţii, pe care o perturbă, şi subiectul ce caută să surprindă cât mai adecvat faptul nud, neinfluenţat (lucru imposibil) de prezenţa unui observator.
În orice caz, lecţia fizicii cuantice a dovedit că materia este o noţiune extrem de misterioasă, cu un conţinut ireductibil la măsuri deterministe certe. Indeterminismul cuantic a fost pus în legătură cu un posibil potenţial de libertate existent în natura însăşi şi, pe această cale, cu afirmarea posibilităţii de adevăr al religiei şi al metafizicii în genere. Arthur Eddington, fizician laureat Nobel, afirma că: „Argumentul ştiinţei contemporane ne autorizează să conchidem că religia a devenit acceptabilă pentru o minte omenească sănătoasă”.
Interdisciplinaritatea a devenit, între timp, o provocare a timpurilor în care trăim. Apofatismul intens prezent în orizontul ştiinţelor umaniste vedem că îşi trimite scânteierile şi în orizontul de lucru şi de contemplaţie propriu ştiinţei, impregnându-i chiar limbajul („gingaş”, „straniu”, „fantezie” apar, printre altele, la fel de sugestive ca denumiri ale unor microparticule). Artă, religie, ştiinţă sunt chemate la dialog, într-o tentativă de a reda viaţa personalităţii divizate a omului. Disciplinele de graniţă sunt încurajate. Teologia arhetipală a luat fiinţă în Occident (vezi Thomas Moore, Îngrijirea Sufletului) relativ recent, ca o abordare a spiritualităţii ce aspiră să fructifice pe tărâm psihologic mesajul interdisciplinarităţii, prin analiza raportului dintre subiectiv şi obiectiv, dintre intenţia umană cu tot ce implică substratul ei profund şi actul de obiectivare a acestei intenţii excedentare intuitiv. Thomas Moore, de pildă, constată că, de cele mai multe ori, înfăptuirea procesului de obiectivare eşuează prin raţionalizare rigidă şi, implicit, reducţionism. Una din concluziile pertinente la care se ajunge este că problema obiectivărilor prezintă un interes de vârf pentru psihologie ca şi pentru axiologie, pentru ştiinţe ca şi pentru arte. Însuşi modul de a fi uman, prin cultură, prin umanizarea naturii, prin aspiraţia spre sacru şi simţ eshatologic, derivă din tendinţa de a plăsmui în afară, de a obiectiva creând, realizând astfel o unitate vitală şi spirituală cu mediul.
O lege psihologică elementară a unităţii de reacţie spune că orice conţinut al unei dorinţe nu poate fi perceput în mod consistent decât „proiectându-l”, obţinând iniţial o mutaţie de atmosferă, un „loc” pentru „a fi”, un „afară” rezonant cu un „înăuntru”, ca un ton de acord ontologic între subiect şi obiect. Orice dorinţă, tinzând natural spre revărsare, modifică imaginea lumii (fenomenologia iubirii demonstrează exemplar adevărul psihologic al acestei afirmaţii), în virtutea faptului că obiectul este corelativul subiectului. Astfel, lume şi om alcătuiesc un sistem de interacţiuni încât orice fiinţă acţionează în măsura şi în limita în care interacţionează. În creştinism, se sintetizează ideea acestei unităţi inefabile prin imaginea creaţiei subîntinse de acelaşi Logos dumnezeiesc; mai mult, văzută ca un „trup al lui Hristos”. În acest caz, unitatea dintre părţi nu este mecanică, ci organică.
În orizontul obiectivărilor nu se poate vorbi în termeni consistenţi de libertate umană decât în măsura în care facem referire la o totalitate constituită de starea sistemului, ţinând cont, aşadar, de condiţionarea reciprocă a componentelor sale. Dacă lumea e opacă faţă de buna năzuinţă umană, ea ar trebui să fie schimbată, cum spunea Max Scheler, omul fiind născut nu atât să se adapteze, cât să adapteze mediul la sine, să umanizeze existenţa. Prin urmare, va crea o imagine pentru ce ar trebui să existe sau va fi posibil să existe. Va crea cultura. Va fi plăsmuitor, artist, călător imaginar, credincios, sau rugător. Va inventa teatrul, tot din pasiunea oglindirii vii.
Nu trebuie uitat că esenţa oricărei creaţii este caracterul ei constituant, nu simplu imitativ faţă de o realitate dată. Prin acest demers se schimbă ceva în universul obiectului, aici unde trebuie căutat însuşi sensul „tropului”, prin mutaţia centrului de greutate al atenţiei din sfera subiectului în cea a obiectului. În consecinţă, raportându-se la datul creat, psihologia reacţionează diferit faţă de trăirea obişnuită, acest răspuns fiind posibil în chip satisfăcător numai întrucât s-a mişcat un întreg sistem, cu ambele sale componente deodată, lume şi om înlănţuiţi. Fericirea la care visau romanticii nu putea fi decât „sistemică”, cea a împreună mişcării lumii cu noi. Iar atitudinea romantică, după cum vom vedea, reprezintă nu atât o etapă consumată istoric, cât o atitudine fundamentală a spiritului uman în genere. O lege a proiecţiei artistice, descrisă de T. S. Eliot în termeni de corelativ obiectiv, trimite la chiar modul primar de a exista o dorinţă sau o stare de spirit: ea e captată din afară ca şi cum fără o atmosferă, fără o lume vie pentru a fi, dorinţa nu există, pentru că se sufocă din neputinţă de a se revărsa. A se regăsi pe sine e un act imposibil fără reflectarea în alteritate. A descrie o mutaţie obiectivă reprezintă – s-ar spune – cel mai riguros şi substanţial mod de a viza subiectul şi problemele lui. Teologia întrupării oferă un temei de reflecţie substanţial acestui procedeu artistic esenţial, relevant pentru diferenţa specifică ce face înţeleasă arta.
Înţelegând astfel sensul obiectivării, cade o afirmaţie precum că aşa-numitul personism din literatura postmodernă renunţă la corelativul obiectiv şi, astfel, ajunge să fie cu adevărat „o afacere strict a subiectului”, ceva cu mult mai „personal”, chipurile, decât „personalismul de tip clasic”. După cum vedem, se face eroarea de a se confunda corelativul obiectiv cu o reprezentare impersonală. Ce ar putea contraveni corelativului obiectiv? Întâlnim răspunsuri precum: raportarea biografică (biografism). În acest punct se ignoră faptul că în literatură biografia este tot materie a ficţiunii (fie ea şi ficţiune slabă) şi ascultă tot de procedeele ficţiunii, între care proiecţia obiectivantă este de prim rang. Psihologia ne dă o lecţie importantă: tropul, ţinând de un mecanism psihologic subtil şi universal uman, a existat mai înainte de a fi un mod de abordare strict literară. El nu poate fi anihilat de nici o paradigmă culturală care, la urma urmei, purcede din acelaşi etern uman.
Florin Caragiu
(text apărut în revista "Ramuri", nr. 10/2011)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu