Filosoful Karl Jaspers – unul dintre cunoscuţii reprezentanţi ai existenţialismului religios – a afirmat că modul de evaluare a tehnicii depinde de ceea ce se aşteaptă de la ea şi că justa ei evaluare presupune cunoaşterea clară a limitelor tehnicii. În primul rând, se cere conştientizat faptul că tehnica este un mijloc şi, ca atare, reclamă o direcţionare a sa. „În paradis, tehnica nu şi-ar avea rostul. Ea serveşte aici eliberării omului de nevoi, îl ajută mai întâi în lupta pentru asigurarea fiinţării sale biologice, apoi, în absenţa constrângerii nevoilor, tehnica îşi permite extinderea imprevizibilă a fiinţării sale factice într-o lume înconjurătoare modelată de el”. [1]
Omul sub dominaţia tehnicii
Putând servi în egală măsură salvării şi pieirii, tocmai de aceea – sună concluzia – tehnica trebuie direcţionată. Această direcţionare, la rândul ei, nu decurge din tehnica însăşi, ci ea trebuie căutată, considera Jaspers, în etosul conştient. Omul „trebuie să dobândească claritate asupra nevoilor sale reale, să le examineze, să le determine ordinea ierarhică”. [2]
O critică a tehnicismului, a idolatrizării tehnicii, a întreprins-o filosoful citat şi din perspectiva ideii că tehnica se limitează la mecanism, la abiotic, şi că, prin urmare, ţine în mâna sa, de regulă, numai ceea ce poate fi conceput în mod mecanic. „Ea îşi transformă obiectul în mecanism, şi, în felul acesta, în aparat, în maşină. Având în vedere succesele neaşteptat de mari ale acestor posibilităţi mecanice, totul pare posibil din punct de vedere tehnic”. [3] Este criticabilă – se afirmă – această atitudine fundamentală de aşteptare amăgitoare, conform căreia tehnica ar putea face orice. „Este iluzorie speranţa de a realiza prin tehnică ceea ce poate fi creat numai de către spiritul viu. Chiar şi pictura, poezia, ştiinţa recurg la tehnică ca la un mijloc; dacă sunt considerate, însă, exclusiv ca produse tehnice, ele îşi pierd orice conţinut”. [4] Dintre activităţile ce nu se conformează unor reguli ale tehnicii, Jaspers a enumerat: comportamentul faţă de natură (îngrijirea şi cultivarea ei), comportamentul faţă de om (educaţia şi comunicarea interumană), relaţia cu transcendentul, crearea de opera spirituale şi chiar activitatea legată de invenţii.
Fenomenul viu în obiectiv
Restrângerea la abiotic a fost privită precum o altă limitare a tehnicii. „Intelectul care domină actul tehnic este adaptat numai abioticului, mecanicului în cel mai larg sens al cuvântului. De aceea, tehnica se poate ocupa de fenomenul viu numai tratându-l ca pe ceva lipsit de viaţă”. [5] În acest sens, ne putem referi la felul cum se prezintă lucrurile în agrochimie, în tratamentele moderne cu hormoni, cu megavitamine (de exemplu, în scopul creşterii maxime a producţiei de lapte). Mai recent, problema manipulării genetice şi cea a clonării. Pe aceeaşi linie de idei, Jaspers a remarcat o deosebire importantă între cultivarea tehnică (în floricultura modernă, de pildă), practicată intensiv, „unde se obţin rezultate senzaţionale într-un timp record, pe de o parte, şi cultura tradiţională, practicată de milenii în China, pe de altă parte”; într-un fel, ea corespunde deosebirii dintre un produs tehnic şi o operă de artă [6].
Cu referire la produsul tehnic, a putut fi decelată încă o marcă a lui: caracterul non-individual. Tehnica este orientată spre tipuri şi spre producţia de masă. Fiind motorul producţiei cantitative, cel mai ades ea nu este legată de premise culturale. De aceea, cultivată în sine, în scop productivistic, poate să apară „inexpresivă, impersonală, inumană”. [7] Fiind întotdeauna dependentă de substanţe şi de forţe care sunt limitate, „tehnica consumă ceea ce până la urmă nu mai poate reface niciodată. (…) Dacă toate energiile necesare tehnicii s-ar epuiza, era tehnică ar lua sfârşit. [8]
Aşadar, tehnica nu Îl poate substitui pe Dumnezeu Atotţiitorul, Cel ce revarsă harul Său în veşnicie, aprinzând artezienele non-entropiei. Ceea ce încearcă fiinţa umană numai prin puterile sale, cunoaşte un sfârşit, pentru că omul sigur va ajunge o dată la capătul acestor puteri. Abia recunoscându-şi limitele, el învaţă să folosească, să direcţioneze propriile eforturi într-un chip menit să nu-i aservească sufletul utilitarismului, hedonismului, consumismului materialist.
Consumismul care consumă omul
Un avantaj al tehnicii îl constituie, fără doar şi poate, uşurarea muncii. Greşit folosit, acest avantaj poate deveni un grav dezavantaj spiritual, pentru că generează de regulă trebuinţe false. Nevoile artificiale se amplifică, indicele dependenţei psihologice creşte, riscul e transformarea omului într-o componentă a maşinii. „Omul însuşi devine una din materiile prime care trebuie prelucrate în mod adecvat”. [9] Consumismul ajunge să consume omul.
O neaşteptată întoarcere a tehnicii asupra acestuia poate fi remarcată şi în situaţia comunicaţiilor. „De exemplu, iniţiala eliberare spirituală a oamenilor prin omniprezenţa informaţiilor devine dominarea tuturor prin controlul informaţiilor”. [10]. Cert este că – sună o concluzie apăsătoare – tehnica oferă nu numai şanse incalculabile, ci şi primejdii considerabile.
Importanţa discernământului aplicativ
Atitudinea ştiinţifică autentică ţinteşte ca procesul de cunoaştere să fie însoţit de o conştiinţă a metodei şi, deci, a sensului şi a limitelor acestei cunoaşteri, „de un spirit critic nelimitat”. [11] Uneori, experienţa constituie un factor pe care te poţi bizui. „Dimpotrivă, acolo unde speculaţia pare cea potrivită, aceasta este realizată ca un act suveran, în deplină cunoaştere a semnificaţiei sale. Hotărâtor este de a nu o confunda pe una cu cealaltă”. [12]
Sfinţii părinţi au intuit cu claritate faptul că ignoranţa umană ţine, în principal, de o greşită exercitare a spiritului aplicativ. Dacă privim în subterana psihologiei, păcatul însuşi este comis ca o ratare a ţintei. De exemplu, paradisul cel creat de Dumnezeu nu poate fi atins acum şi aici precum un paradis artificial, pe această cale de şoc senzorial, strict empiric-aplicată. Îl putem intui însă, în chip creativ, poetic şi mistic, poetic-aplicat, mistic-experimentat...
Trăim într-o lume care, desigur, s-a depărtat cu mult de imaginea frumuseţii originare, şi totuşi acesteia din urmă i se aplică, într-o anumită măsură, un anumit tip de cunoaştere prin participare, prin pregustare. Spiritul aplicat îşi află şi aici rostul său, în interiorul unei discipline „care îşi propune deliberat şi mai mult decât orice să obţină deşteptarea ochiului lăuntric şi reconvertirea spirituală”. [13] Este o activitate pătrunsă în profunzime de ceea ce autorul citat a numit problematica eficacităţii subiective, distingând-o de cea a eficacităţii obiective. În Grecia, de pildă, exista ideea că filosofia se face în chip eficient, în comunitate şi prin comuniune. „Într-adevăr, atâta vreme cât sensul ultim al disciplinei filosofico-ştiinţifice va fi acela de a restaura o imagine, de a imita un chip ideal, ce trebuie apoi regăsit în sine, numai o astfel de ‘synousia’ va putea produce necesara perfecţionare a discipolului” [14] În spiritul tradiţiei, prin „ocolul ştiinţific” omul era menit să revină la om, la problematica sa fundamentală, ţinând de viaţă şi de moarte deopotrivă. Astfel este limpezit şi degajat drumul întoarcerii acasă.
Magie şi tehnică
Mentalitatea omului primitiv a fost adesea caracterizată ca o inadecvare la realitate a spiritului aplicat. Comportamentul magic, de pildă, ceea ce presupune că lucrurile acţionează de la distanţă unele asupra altora printr-o „simpatie secretă”, nui e cu totul nejustificabil, dacă avem în vedere coordonatele şi comportamentul unei lumi ideale, în interiorul căruia obiectul rezonează aproape muzical cu subiectul uman, şi unde natura ascultă de om, printr-o inefabilă pliere ce elimină atât rezistenţele adverse, cât şi distanţele spaţiale. Acesta e, pentru creştini, universul în care domnesc Cuvântul („Dumnezeu zice”), contemplaţia şi valorizarea (Dumnezeu vede că „e bine”), în care separarea, diferenţierea şi specificarea elementelor (Dumnezeu „desparte”) se face sub semnul numirii realităţilor (Dumnezeu „dă nume”), fixându-le, astfel, identitatea şi autonomia, dar mai ales existenţa cu sens. [15] „În mod semnificativ, Dumnezeu creează în natură dualităţi, polarităţi inegale (ierarhizate) care aşteaptă unificarea lor ce va veni prin om”. [16]
Poemul cosmic reuneşte altfel realităţile decât aşa cum apar ele într-o existenţă deturnată de la ce ar putea fi ea, de la ce ar putea însemna ea pentru vizionarul om al inimii. Legea similitudinii şi cea a contagiunii (Frazer), între toate regiunile şi regnurile existenţei, sunt trăsăturile unei astfel de lumi, dacă o gândim după dorinţa şi după chipul Creatorului, însămânţat logosic în existenţa unui trup cosmic care-i un unic loc şi o singură simţire, deşi e alcătuit din multiple mădulare. Revendicându-se inconştient de la acest imaginar sacru, intens semnificativ, acţiunea magică rămâne să fie, în fond, o cunoaştere greşit aplicată, întrucât preconizează efecte care nu se produc în orice context. Intropatia, însufleţirea (Worringer, Blaga) au, la primitivi, funcţie cognitivă şi suscită aşteptări practice, chiar imediate, pe când în mentalitatea creştină, impregnată de un salutar spirit critic, aceeaşi intropatie capătă o funcţie predominant estetică şi răspunde unor aşteptări contemplativ-intuitive. În acest caz, avem de-a face cu un câştig al spiritului aplicat, ce a realizat că natura, o dată devenită entropică şi fixată în „hainele de piele”, se mişcă mai încet decât gândul şi decât dorinţa omului.
Denunţul magiei ca falsificare sistematică a legii naturale se justifică numai în parte. Cum arăta şi Mircea Eliade, psihologic, tendinţa spre coeziune magică a lumii e proprie fiinţei căzute din paradis şi neadaptate încă la acel determinism constrângător ce a pus grea stăpânire pe natură, scufundând-o într-un somn de moarte, sub un văl de aparenţe profane. Natura nu mai ascultă de om, s-a înstrăinat de acesta. Dar reflexele lui paradisiace persistă. Treptat, omul se „adaptează” şi învaţă să posede. „Graţie magiei, omul trece la ofensiva contra lucrurilor. (…) Pentru a acţiona împotriva lor, pentru a le îmblânzi şi supune, pentru a le subordona scopurilor sale, umanitatea a găsit un auxiliar în falsa ştiinţă, care este mama tuturor ştiinţelor, magia…” [17] Magia începe să devină acţiune utilitară, instrumentală, moment în care intuiţia originară se estompează.
Nu trebuie uitat că una din primejdiile în care ne atrage spre confort şi imediată desfătare tehnica este, cu timpul, pierderea puterii de control spiritual, concomitent cu devalorizarea ideiii de asceză (fie aceasta şi minimă). Esteticianul Liviu Rusu a valorizat în cel mai înalt grad lupta cu instinctele, raportând-o la viaţa artistului şi a creatorului în genere (ceea ce e cu atât mai valabil în cazul sfinţilor, apreciem noi). „Fără îndoială că omul primitiv era stăpânit la început de puterile instinctului. Dar el a creat arta nu pentru că a dat frâu liber instinctelor, ci pentru că a putut astfel să le depăşească. Stările sale de excitaţie interioară ne indică faptul că el are şi alte necesităţi decât cele de conservare şi de reproducere, necesităţi care trebuie să fie altfel satisfăcute. Acestea sunt necesităţi de natură spirituală, iar direcţia satisfacerii lor este contrară pornirilor elementare. Luptând împotriva lor, omul se ridică deasupra lor. Creaţia artistică îşi are, aşadar, originea într-un conflict cu natura primitivă. (…) Calitatea de creator a oricărui artist nu e consecinţa absenţei instinctelor, ci a faptului că, în ciuda puterii lor, el nu se lasă dominat orbeşte de acestea, deschizându-şi căi proprii. E adevărat că biografiile artiştilor dovedesc adesea că ei sunt victimele instinctelor lor, dar, pe măsura forţei sale de reacţie, artistul se ridică din nou la înălţimi spirituale”. [18] În plus faţă de artist, sfântul caută să întrupeze cu viaţa lui frumuseţea ce i s-a descoperit fulgurant celui dintâi.
Amintiri din paradis
Semnificaţia spirituală a tehnicii există şi nu este străină de universul intuiţiilor originare din care dispare sensul existenţei ca luptă („în sudoarea frunţii”), ca raport antagonic între Sisif şi bolovanul său. „Viaţa într-o lume înconjurătoare, care este dată, dar în acelaşi timp produsă de om, reprezintă un semn distinctiv al fiinţării umane”. [19] Realitatea omului se amplifică pe măsura extinderii şi modelării lumii sale înconjurătoare, sub semnul unei rezonanţe sufleteşti cu aceea. Ideal este ca sistemul om-lume să se mişte simultan cu ambele sale componente, în acord cu voinţa Creatorului. Fenomenologic, lumea se constituie ca o prelungire a corpului, fiind concepută ca locul „meu” sau al „tău” sau al „lui”. Taina oricărei lumi ţine de un interior propriu ei, prin care devine posibil în chip substanţial tot ce-i în afară, formând o reţea dialogică de existenţe. „Poziţia mediană a omului în existenţă, la intersecţia lumii materiale şi spirituale, constituţia duală a naturii umane şi relaţia ei cu cosmosul, au fost percepute de toate religiile lumii. Dar revelaţia biblică introduce o răsturnare a perspectivei acestora: nu omul se mântuieşte prin cosmos, depersonalizându-se, ci cosmosul se mântuieşte prin om, personalizându-se. Mai precis: cosmosul este creat pentru om şi tinde spre umanizare, iar omul este creat după imaginea lui Dumnezeu şi tinde spre deificare. Microcosmos, dar şi microtheos, vieţuitor, dar destinat îndumnzeirii, aşa îl înţeleg Biblia şi antropologia patristică pe om” [20].
Note:
[1] Karl Jaspers, „Texte filosofice”, ed. Politică, Bucureşti, 1989, p. 215. [2] Ibid., p. 216.
[3] Idem.
[4] Idem.
[5] Ibid., p. 217.
[6] Idem.
[7] Idem.
[8] Ibid., pp. 217-218.
[9] Ibid., p. 221.
[10] Ibid., p. 222.
[11] Ibid., p. 174.
[12] Idem.
[13] Andrei Cornea, „Scriere şi oralitate în cultura antică”, ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1988, p. 131.
[14] Ibid., p. 128.
[15] Vezi Damasus Bullmann, diac. Ioan Ică jr., „Biblia vie. I. Creaţia”, ed. Thausib & ed. Deisis, Sibiu, 1994, p. 26.
[16] Ibid., p. 26.
[17] Annette Laming-Empéraire, „La signification de l’art rupetre paléolithique”, Éd. Picard, Paris, 1962, p. 32.
[18] Liviu Rusu, „Essai sur la création artistique”, Éd. Felix Alcan, 1935, pp. 45-63.
[19] Karl Jaspers, op. cit., p. 190.
[20] Damasus Bullmann, diac. Ioan Ică jr., op. cit., p. 82.
Text apărut în Ziarul "Lumina de Duminică", rubrica"Lumina Cunoştinţei. Religia, filosofia şi ştiinţele în dialog" (rubrică realizată cu sprijinul Fundaţiei "John Templeton" din SUA, în cadrul unui proiect desfăşurat de Universitatea "Al. I. Cuza" Iaşi şi Universitatea Bucureşti, în cooperare cu Patriarhia Română), Duminică 30 Octombrie 2011, sub titlul "Omul sub dominaţia tehnicii".
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu