Criticul literar Gheorghe Grigurcu, despre poezia religioasă

 „O problemă capitală a poeziei religioase”, remarcă criticul literar Gheorghe Grigurcu într-o prezentare făcută poeziei lui Paul Aretzu, „este cea a comunicării. Pe de-o parte, ea se bizuie pe o asemenea adâncire a fiinţei, incât punţile curente spre lume sunt aparent suspendate, pe de alta, in calitatea estetică spre care aspiră, se cuvine a se deschide către fenomenologia mundanului, a face uz de materia acestuia” „Abstractizarea”, continuă distinsul critic, „ameninţă concreteţea obligatorie a limbajului ce-i dă trup şi-n care se află sămânţa unei dăruiri specifice, vizând o infinitate a recepţiei”. El îl citează pe Soloviov care vede în om „inelul de legătură între Dumnezeu şi creaţie”. Faţa „divino-umană a creaţiei poetice, oarecum similară cu cea a rugăciunii”, remarcă Grigurcu, reprezintă „un simbol transcendent”, dar deţine în mod necesar şi „trăsături palpabile, individualizatoare”. „Operaţia de transmutare a valorii religioase într-o valoare estetică validă... îngăduie credinţei a se întrupa, a nu rămâne lumină intransmisibilă, suficientă sieşi”. Rugăciunea incorporată artistic „posedă graţie, supleţe, un avânt imaginativ discret strunit, care, fără a se revărsa peste o anume tradiţională cuviinţă, pulsează neîncetat sub pielea cuvintelor”, prospeţimea intervenind „prin nuanţarea plină de râvnă cu care e tratat modelul” (Florin Caragiu).