„Povestiri de Crăciun” – eveniment editorial în întâmpinarea centenarului Papadiamandis

Povestirile semnate de Alexandros Papadiamandis („Povestiri de Crăciun”, ed. Metafraze, 2011, trad. şi cuvânt înainte de pr. dr. Gabriel Mândrilă) au fost scrise aproximativ pe vremea când Dickens semna o bijuterie literară a sa, cum este considerată a fi „O poveste de Crăciun” (titlul original: „A Christmas Carol”). Scrierile celor doi autori, cu substrat asemănător, diferă însă prin modul de a focalize viaţa la impactul ei cu evenimentul unic al Crăciunului.
Charles Dickens scoate de aici efecte de excepţie, prezentându-ne o intrigă de excepţie. Tipologia personajelor e plămădită pe tipare antitetice, fapt care îl ajută mult pe finul moralist englez să-şi afirme propriul crez creştin. Caracterele suferă schimbări radicale, sub presiunea unor evenimente excepţionale. Eroul poveştii, un inveterat avar, e vizitat de trei fantome, dintre care una o victimă tragică a acţiunilor sale mârşave. Cele trei spirite îl vizitează şi-l călăuzesc într-o călătorie fantastică, în urma căreia personajul îşi schimbă radical modul de a trăi.
Papadiamandis pare a proceda exact invers, în felul cum surprinde viaţa oamenilor, la impactul cu Crăciunul. Intenţionat nu introduce antiteza şi excepţionalul în evidenţierea acestui raport. Pe de o parte, Crăciunul e menţinut în sfera conotaţiilor sale benevolente, dulci, familiare, ca o atmosferă plină de promisiuni şi de îngăduinţe oferite omului. Este o atmosferă care se alipeşte de viaţa de zi cu zi, şi care permite descrierea acesteia într-o nouă lumină, deşi lucrurile rămân aceleaşi, numai că devin mai vizibile, mai susceptibile să fie vizibile prin detalii mărite sau prin adânciri de unghiuri.
Uneori trăim cu impresia că acest Crăciun este ca aerul pe care oamenii îl respiră fără să ştie, e asemeni unui dar invizibil sau asemeni sunetului de clopot din depărtări, cu care oamenii, obişnuindu-se, îl aud ca şi când nu l-ar auzi. Papadiamandis moralizează implicit, prin pura observare a vieţii, a acestui organism care răspunde sau nu la infuzia de viaţă adevărată pe care o aduce cu sine Crăciunul, insinuat ca o atmosferă tainică, în mediul căreia omul consimte să respire sau nu.
Crăciunul nu impune noi legi în viaţa oamenilor, ci este clipa Buneivestiri înfăptuită. Frumuseţea lui constă tocmai în aceea de a fi legat de Naşterea Domnului, un dar, un dar de iubire necondiţionată. Existenţa lui poate rămâne nesesizată, deşi este aici întotdeauna prezent, asemeni îngerului din ultima povestire din carte. Acesta venea să aducă în dar oamenilor steaua menită să lumineze conştiinţele şi adierea cu putere de a răcori sufletele. Impresia cea mai puternică, cu care rămânem la sfârşitul lecturii, este astfel prezenţa Crăciunului, faptul că a venit şi că această sărbătoare se face simţită cu putere, indiferent dacă oamenii o primesc sau nu cum se cuvine, tot aşa cum Sfânta Liturghie se celebrează în biserici, unde Dumnezeu este prezent chiar dacă nu este întâmpinat aşa cum se cade de către credincioşi.
O caracteristică importantă a scrierilor lui Papadiamandis este împletirea şi interdependenţa între reacţiile umane şi cele ale naturii, cu o profundă înţelegere a corelativului obiectiv (termen introdus de T. S. Eliot), prin care cosmosul este privit în unitatea sa logosică. De asemeni, se face remarcat caracterul polifonic, dialogic, al textelor, fiecare personaj, fiecare conştiinţă având sonoritatea şi libertatea ei unică de exprimare, în spaţiul iconomiei divine ce se face, şi ea, simţită. Şi pentru aceasta, desigur, Papadiamandis a fost considerat un Dostoievski al elinilor, fiind sărbătorit anul acesta în Grecia centenarul său (o sută de ani de la mutarea sa la Domnul).

Florin Caragiu


(prezentare a volumului „Povestiri de Crăciun”, de Alexandros Papadiamandis, în cadrul Serii editurii Metafraze, librăria Sophia, Bucureşti, 23 Noiembrie 2011)