Întoarcerea timpului, întoarcerea în dragoste

„înăuntrul lui se deschidea o groapă/

pe care nu mai avea cine să o astupe”

În „Soarele mecanic” (Herg Benet, 2011, debut în poezie), George Serediuc reuşeşte să pună în mişcare un univers artistic. „Pe sub haina de lucru” transpare iradierea poetică, ce surprinde, cu o nedisimulată emoţie, în detalii cotidiene, lucruri pentru care „Dumnezeu ţine lumea”. Cum ar fi plimbarea, „în aerul curat”, a „burticii” unei femei însărcinate. Versurile curg în maniera unei filmări lente, trecând prin obiectiv „graurii din livada cu vişini” şi propriile „degete fisurate”, pentru a evoca lupta cu propria înstrăinare şi amorţeală, încât „fiecare mişcare e o mică victorie/ un teren câştigat” (prolog: ghetele bune). Visarea se împleteşte cu retrăirea cu încetinitorul a unor „întâmplări care se uită greu”, cum ar fi accidentul prietenului său, Mihai. Mişcarea a toate „în el şi în afară” din „scena cu moartea” prefigurează „îngerul din scaunul cu rotile”, ce prinde, împăcat, rădăcini, metamorfozate în iedera proliferantă ce ajunge să acopere blocul (împăcarea). Viziunea poartă în sine mereu o nevoie de ajutor, o subtilă chemare, o interpelare venită din adâncurile fiinţei. În aceste poeme „cu o permanentă tentaţie a luminosului şi cu scenarii atent construite”, scrie Claudiu Komartin, „fragilitatea poate deveni o sursă a forţei”. Stranietatea unor scene concură şi ea la senzaţia de locuire a limitei, în proximitatea morţii. Este locul de unde irump viziunile, unde se efectuează sinteza între vis şi realitate, unde „noaptea/ vine ca o mireasă la altarul de ceară” (acoperă). Forţa nostalgiei, a evocării unei prezenţe în absenţă, descoperă miracolul de a te lăsa locuit lăuntric de o dragoste ce vine de dincolo de tine, transformă şi uneşte toate în conexiuni misterioase, cum ar fi pumnul de grâu aruncat ce „încolţeşte în/ forma sânului la care am crescut” (ADN). Aceasta pătrunde toate cu iradierea sa de fond, dar nu mai puţin se lasă înscrisă în zborul „foilor cu dragoste” prin „praful mort” (în faţa zilelor), creând chiar un „manual de întoarcere a timpului”. Poezia îşi descoperă aici tocmai modul ei de a recrea realitatea, de a „înnoi în spirit” spaţiul şi timpul, prin cuvântul făcut trup al unei viziuni spirituale.
Din abisul inimii se înalţă viziunea asupra morţii, prin intermediul zborului întunecat al lebedelor negre, asemenea unor „săgeţi pierdute în carnea de iepure/ cu ouăle lor afundate în fiecare rană”, pentru a dezveli imaginea mamei, cea „îmbrăţişată de ele” şi „visând „să zboare ca ele”, sau să se plimbe „desculţă toată iarna”, în timp ce „patul de acasă” se încovoiază de dorul ei (*, p. 21). Tot printr-o imagine primală, într-o retrăire de graniţă, este surprinsă figura tatălui, care „se adună în mintea mea/ sub culorile unui film mut care/ se repetă la nesfârşit”, strânge „copiii din iarbă” şi îi întoarce „cu faţa în sus să strălucească/ în soare ca mamele lor/ curate şi subţiri” (poemeletale). Şi dacă din încercarea de a striga tot ce iese din gură este o „pulbere înecăcioasă şi mută”, iar înăuntru sunt de găsit „un soare mecanic şi o ladă cu nisip în care/ să îţi răcoreşti picioarele” (soarele mecanic), se înalţă ca un abur întrebarea asupra autenticităţii acestui mod de viaţă. Răspunsul nu poate fi decât „întoarcerea în dragoste”, prin care „tăcerea din insectar” se preface în liniştea ce vine din inimă şi „ca o sărbătoare între ruine/ o ascult/ cum se mişcă atât de încet pe podul putred ce se leagănă ca/ un bătrân” (liniştea). Gura însăşi devine, la auzul „sunetului viu al dragostei”, un cerc prin care sari „în groapa cu flori”, delectându-se cu acel sentiment de revenire acasă, cel ce stăpâneşte balanţa fericirii din „sacul cu pânză”. O dată cu acest suflu al dragostei, cel căzut în mare poate respira prin „rana din palmă”. Se întrevede aici respiraţia mistică a fiinţei, „termosul” tainic prin care se păstrează căldura ce ţine în viaţă „simţirea înţelegătoare” a inimii. Această călătorie la graniţa între vis şi memorie, între dorinţă şi realitate, rămâne potenţată de nesfârşitul ei, în cuvintele nespuse, rămase la fundul unei ceşti niciodată consumate. Tandreţea dragostei însufleţeşte elanul prospectiv: „zilele mele se trăiesc încet, întinse (…) un fel de aer cald în mijlocul căruia/ cresc locuri noi ce ne aşteaptă” (călătorii). Chiar şi accidentul, care în condiţii normale seamănă groaza, admite o simulare prin care dragostea arată disponibilitatea deplină de a trece prin suferinţă, spre a anula „distanţa” în raport cu fiinţa iubită, ca o reintrare în „raiul” intimităţii pierdute: „câteodată îmi imaginez ce tare ar fi/ să am un accident de maşină şi să mă vizitezi la spital (…) să ne povestim tot, să ne aducem aminte/ de ploile acelea teribil de calde prin care umblam noi, / doi melci, de autobuzul 4 care ne ducea acasă, / de cel mai fain răsărit pe care ţi l-am furat din vitrină, / de cât de mult însemni// tu// pentru mine” (*, p. 70). Sunt notabile în acest volum, remarcă Răzvan Ţupa, „încercările de resuscitare a poeziei de dragoste”. Ingredientele sensibilităţii şi detaşării sunt folosite în proporţii fericite, spre a păstra savoarea lecturii şi a-i varia ritmul, împletind intuiţiile de adâncime cu o atentă survolare a detaliilor cotidiene.

Florin Caragiu


(va apărea în revista „Hyperion”)