apă vie

te gândești la atâtea 

până îți cad lucruri din mână

mânia te umple și dă pe afară 

celulele tale suferă

deși ele doar își fac treaba 

clipă de clipă fără să cârtească

n-ai nevoie de alt motiv 

să zâmbești

ești apa vie a unui popor 

ce te leagă de glie

el respiră o dată cu tine 

mănâncă din gura ta

și ține minte tot ce-ai uitat 

dar mai ales că te-ai născut

cu lumea în brațe

convalescență

cerul se-nfăşoară în jurul grădinii; 

amesteci miere şi lămâie în ceaşca de ceai.

îţi aminteşti perfect

urma de melc pe frunza oranj, 

restul cu o mie de zecimale al orei

sub ploaia de plasmă, 

suprafaţa înclinată a băuturii duse la gură,

carnea umflată în ventuze.

acum viaţa se reînvaţă cu tine –

te ia la ţintă 

grăbită să se muleze pe corp,

să o iei la purtare prin orăşelul ascuns

în carapacea solară. 

a fost moarte și a fost viață: dragostea

dacă ar fi să las ceva în urmă – 

semn că între ochiul drept și cel stâng 

e o punte ce scârțîie sub lumile 

urnite din loc – suflând peste geam,

aș înscrie în abur cântecul tău firav – 

cu cât întărești că n-ai voce,

cu-atât mai mult tânjesc după baia de sunet 

din care imagini se-ntorc

pudrate cu neliniștea începuturilor. 

foșnetul pomilor tăiați absoarbe zgomotul

străzii: cartea aceasta o citim 

înlănțuiți de ruginiul frunzelor, îmbrățișând aerul

înainte de a cădea într-o visare ce nu seamănă 

cu nimic din cele ce cad pradă curioșilor.

 

peisaj suspendat

gândurile sunt 

patul de cuie pe care dormi

pământul se-nclină 

cât să te răstorni peste linia vieții

în mașina de curse 

accelerezi

ajungi să nu mai înțelegi un cuvânt 

folosit cu ușurință

ca o spumă de baie 

cu particule de diamant

vino 

sparge bula uriașă

în care plutește autostrada 

unui soare cu dinți

dă-l euglenelor 

cu răul lui de înălțime cu tot

dă-mi viață din ziua ta

floarea deșertului stinge lumina 

stăm spate în spate

cu șirele spinării lipite 

ochii se mișcă sub pleoape

caut un capăt imaginii rotitoare 

a păunului rănit la picior

ascult pocnetul slab al vertebrelor 

mingea dată printre picioare frigului

și golul din capul pieptului 

strigătul eliberator ținut în frâu

spune ceva orice întoarce timpul 

spre mine apasă pe trăgaci

gloanțele oarbe plâng înfundat

7D

am nevoie de tine 

am voie

să rotesc tunelul 

prind din urmă viața

sar 

dintr-un ochi în celălalt

părul se înnegrește 

pisica vine la geam

se prinde cu gheruțele de perdea 

o rupe în fante

le traversez ca o fisă ce te lasă 

să cazi

din zilele tale numărate 

în ploaia măruntă

îți mângâi obrazul 

ca un parbriz ce limpezește

visul